Citim ce am scris despre Noi Înșine...

×

Avertizare

JUser: :_load: Imposibil de încărcat utilizatorul cu ID: 434

Doamne şi acum îmi amintesc vorbele tatălui meu "Nu eşti decât o beţivă!", "N-ai făcut nimic până la vârsta asta", "Eşti cea mai mare dezamăgire din viaţa mea". Nu mă pot opri din plâns... cuvintele astea şi acum mă urmăresc şi ... probabil mă vor urmări toată viaţa.

Am 35 de ani şi nu mai beau alcool de 6 luni. Parcă ieri eram pe masa de operaţie...numai reţin decât frigul şi lumina puternică şi gândul..." Doamne ... unde am ajuns ... eu nu am vrut decât să beau un păhărel". 

Un păhărel care mi-a adus numai nenorociri. Trebuia să mă mărit de mult , dar din cauza prieteniei mele cu paharul, logodnicul meu de 10 ani a ales o altă variantă... mai trează. Trebuia să am o carieră destul de promiţătoare, tocmai de aceea am făcut psihologia şi am terminat printre primii, dar tot prietenia mea cu paharul mi-a ales viitorul - casnică ... mai mult timp pentru băut.

Acum, privind în urmă îmi dau seama că aveam în dicţionarul meu zilnic prea mulţi de "Trebuie" şi aveam nevoie doar de unul - trebuie să fiu fericită.

Ca să fiu fericită, acum ştiu că e necesar să fiu sănătoasă şi pentru asta e bine să nu mai beau.

Dumnezeu m-a scăpat de moarte de multe ori, iar într-o bună zi a făcut un miracol - atunci când am cunoscut AA-ul. Dacă la început nu l-am tratat cu seriozitate şi ca urmare am avut un an plin de beţii crunte, internări, decepţii, plânsete, căzături ...multe căzături. În noaptea în care m-am operat, lumina aceea care mi-a rămas întipărită în minte... era pentru mine "luminiţa de la capătul tunelului", speranţa mea...acela a fost momentul în care am decis cu tot sufletul că nu mai vreau să beau şi că vreau să trăiesc. Şi trăiesc şi am învăţat în astea 6 luni să mă bucur de fiecare lucru, de fiecare rază de soare, de cafeaua de dimineaţă , de zâmbetul oamenilor din jurul meu ...de viaţă.

E greu, simt uneori că am obosit. Mă mai cuprinde, uneori, disperarea că nu voi reuşi nimic fiind doar eu, că singurul meu "prieten" care îmi dădea curaj, care mă calma, care mă alina când plângeam, are acum interdicţie...dată chiar de mine.

Cu toate astea e ceva în mine, care nu mă lasă să renunţ. E ceva în mine care îmi zice că pot... că am încă timp şi că Dumnezeu mă iubeşte. Oare sunt mai puternică decât am crezut?

Încă nu ştiu, încă învăţ ... dar ce ştiu cu siguranţă este că sunt pe drumul cel bun şi cu oameni potriviţi.

Merg de 4 ori pe săptămâna la grup, încerc să-mi ţin mintea ocupată, cât mai mult timp cu şi despre AA, citesc cât pot de mult şi vorbesc zilnic la telefon cu oameni care sunt aproape de sufletul meu. Nu mă mai izolez, încerc să nu-mi mai fac scenarii şi încep să accept lucrurile aşa cum sunt... nu mai schimb eu pe nimeni şi nimic încerc doar să-mi schimb atitudinea. Nu mai sunt visătoarea de odinioară, care vroia să schimbe lumea... şi cum nu reuşea se pedepsea întorcându-se în permanenţă la pahar... acum mă lupt doar cu mine şi cu dorinţa mea de a bea. Lucrurile sunt aşa cum sunt... oamenii sunt diferiţi... dar în fiecare există o parte de bunătate, blândeţe şi iubire.

Dumnezeu mi-a dăruit incă o familie şi doar faptul că sunt în mijlocul lor mă ajută să înţeleg că viaţa asta nouă este minunată, că merită trăită ...şi că orice zi, oricât de rea ar fi, nu se compară cu o zi de băut.

Trăiesc doar azi...şi nu mă mai mă confrunt cu toate problemele mele deodată şi mai ales cred acum mai mult ca oricând în Dumnezeu. Îi văd puterea şi iubirea Lui în toate lucrurile, în tot ce mi se întâmplă, mie şi celor din jur.

Dumnezeu lucrează prin oameni şi datorită acestui lucru sunt ceea ce sunt astăzi... şi asta e doar începutul.

Acum ştiu că nu sunt "doar o beţivă"... sunt o alcoolică în recuperare şi accept acest lucru ca punct de plecare într-o nouă viaţă.

Cu recunoştinţă, Elena alcoolică

Era iar dimineaţă. Ceasul făcea „scandal” să mă trezesc. Primul gând pe care îl aveam – „Îmi este rău.” (nu-mi aduceam aminte pe la ce oră reuşeam să adorm după ce după-amiaza o petrecusem în faţa televizorului, bând ) – apoi realizam că trebuie să merg la serviciu. Dar îmi era prea rău. Si totuşi, trebuia, pentru că săptămână de săptămână sunam o dată sau de două ori şi spuneam că am o cădere de calciu şi nu ajung, sau gripă, sau criză de bilă, sau o durere de dinţi și altele şi altele... toate inventate, minciuni care se adunau şi se adunau şi ajungeau să atârne greu şi pentru a uita că am mai zis o minciună şi pentru că eram furioasă pe mine că iaraşi eram mahmură - beam. Aşa erau zilele – o luptă de a trece peste starea de mahmureală, de a ignora durerile de cap, ameţelile şi starea de rău general - şi asta până după-amiaza când ajungeam acasă să mă pot „drege” cu nişte tărie. În tinereţe nu-mi plăcea alcoolul, beam doar cu ocazia unor sărbători şi numai pentru a da noroc, plus că încă aveam în minte imaginea tatălui meu care atunci când consuma alcool îşi schimba comportamentul, devenea de nerecunoscut. 

Puţin după 30 de ani, am ajuns într-un colectiv unde se obişnuia să se bea în timpul serviciului şi se continua după orele de program. Atunci, din dorinţa de a mă integra în colectivul lor am început şi eu să beau. Şi am constatat că mă simţeam mai bine- stresul dispărea, deveneam mai sociabilă, mai sigură pe mine şi mi se părea mie mai apreciată şi acceptată de ei. Apoi, am început să-mi cumpăr de băut şi acasă. Mă gândeam că nu fac rău nimănui şi că până la urmă merit şi eu să mă relaxez după o zi de muncă. Cât de greşit era totul. Fără să-mi dau seama am ajuns să nu mai pot lăsa să treacă o zi fără să beau ceva, oricât de puţin. În ceaţa zilelor de atunci, am avut gândul să nu mai beau la serviciu şi astfel ceilalţi nu şi-au dat seama cât de mult se agravase consumul meu. Începuse perioada minciunilor. Dacă vreo colegă mă intreba dacă în week-end vreau să merg la un spectacol sau să ies în parc – o repezeam că am treabă –pleca nedumerită, nu inţelegea de ce mă supăram. La fel, dacă vreuna din verişoarele mele îmi spunea să trec pe la ei, să mai stăm de vorbă, refuzam. La aceea vreme, nici eu nu am înţeles ce mă făcea să refuz orice altă modalitate de a îmi petrece timpul liber înafară de a bea, ce forţă mă atrăgea la sticlele pitite în dulapul de acasă. Acum ştiu, era dependenţa mea de alcool. Nu ieşeam nicăieri, nu vorbeam cu nimeni, eram în permanenţă iritată şi nervoasă – pentru că singurul gând pe care îl aveam toată ziua era să ajung acasă ca să beau ceva. 

Să trec peste trăirile, emoţiile, problemele care îmi apăreau în viaţa de zi cu zi, să trec peste anxietatea, frica, indignarea, deprimarea, panica care puneau stăpânire pe mine şi pe care nu le mai suportam. Deja eram obişnuită să beau şi nu mai avea vreo importanţă ce se întâmpla, aveam langă mine perfidul amic - alcoolul. Consumul de alcool mi-a afectat relaţiile cu familia, cu prietenii, cu vecinii, serviciul. 

Ajunsesem să mă cert cu oricine din orice, să nu-mi convină nimic – eram într-un punct în care nu-mi mai puteam da seama de realitate. Mă enervam din orice, oamenii din jurul meu nu mai ştiau cum să se poarte cu mine şi nici eu nu mai reuşeam să-mi dau seama de comportamentul meu iraţional. Plus că nu mai ţineam cont de nimic, nu-mi mai păsa – doream să mor. La un moment dat am urmat un tratament pentru depresie şi nici măcar asta nu m-a oprit din a bea cu toate că doctorii îmi spuneau să nu consum alcool cu medicamentele. Nu conta. Eu ştiam mai bine, spuneam eu. E viaţa mea, fac ce vreau cu ea. Când starea mea s-a agravat, o prietenă m-a întrebat ce este cu mine şi cu un efort dat de suferinţa şi disperarea mea i-am spus adevărul despre consumul meu, despre lupta mea. Prin ea am descoperit Alcoolicii Anonimi şi doar aşa am reuşit să mă opresc din băut. Odată cu găsirea AA-ului a început o nouă etapă din viaţă. Una în care m-am regăsit şi în care am redescoperit ce inseamnă a trăi frumos, alături de oameni frumoşi. Au trecut de atunci ani şi lucrurile s-au schimbat mult în bine. Am început să lucrez programul, să merg la întruniri, să citesc literatura şi încet, încet am inţeles ce este alcoolismul. Sunt recunoscătoare pentru abstinenţa mea, pentru noua viaţă care s-a deschis înaintea mea. Ştiu că acolo sus cineva a avut grijă de mine să trec peste una dintre cele mai grele boli şi peste o perioadă dificilă din viaţa mea. Odată cu abstinenţa am câştigat şi pacea minţii, liniştea sufletului şi o mulţime de întâmplări şi trăiri care mă apăsau, acum s-au evaporat. Parcă vorbesc despre altcineva – să fie oare vorba despre mine - când mă gândesc la şirul de minciuni pe care îl spuneam, la însingurarea în care mă izolasem, la suferinţa care nu se mai termina, la zilele în care plângeam ore în şir, fără sfârşit? Ce diferenţă – într-adevăr, abstinenţa ne aduce o altă viaţă – cum se spune– murim într-o viaţă şi ne naştem în alta – renaştem din propria cenuşă.

Gabi

ACCEPTAREA A FOST SI ESTE BAZA RECUPERARII MELE DIN ALCOLISM. Am acceptat ca sunt bolnav si ca singura metoda de de a ma recupera este ABSTINENTA TOTALA !

Am baut prima data peste masura in liceu .mi-am zis ca a fost un accident! Accident ce s-a repetat de mai multe ori in armata.In anii ce au urmat exagerarile mele la consumul de alcool se limitau la petreceri ocazionale !La 26 de ani am baut prima data la servici,singura grija era sa nu ne vada seful .Am schimbat serviciul am schimbat si prietenii de pahar si nu a durat mult pina am inceput sa beau iar la servici .Nu beam cantitati mari ,insa devenise un obicei zilnic.La 36 de ani a fost prima data in drum spre servici ca imi era rau si nu stiam ce sa fac sa imi revin dupa un consum exagerat de alcool .IN ACEA DIMINEATA MI-AM PUS INTREBAREA :CE FAC ? NU ESTE BINE !! Stiam ca numai alcolicii beau dimineata sa functioneze .Si totusi am baut acea sticluta de alcool.Am constatat ca mi-am revenit. Si nu mi-am mai pus intrebarea daca este bine sau nu .deja devenise obicei si nu mai functionam daca nu beam si dimineata !Imi doream sa ma opresc dar nu mai reuseam deja eram dependent .M-am internat la detox. cu speranta sa ma refac si dupa o perioada sa incep sa beau controlat .Sanatatea incepuse sa –mi fie afectata M-am abtinut de la a bea alcool 9 luni iar cind am reluat bautul am facut-o bind mult mai mult ca inainte .ERAU SEMNELE UNUI ALCOLISM (etilism cronic )nu m-am oprit decit atunci cind m-am imbolnavit de hepatita etilica .Nu am reusit decit sa ma ABTIN de la bautura decit 6 luni !De atunci am incercat sa beau controlat lucru ce nu mi-a reusit NICIODATA prea mult timp iar dupa un timp vazind ca nu reusesc ma opream ,insa foarte greu !Am incercat diferite trucuri;sa beau numai bere ,sa beau numai vin ,sa beau doar la sfirsit de saptamina .Nu mi-au reusit nimic din toate astea !Parintii ma avertizase ca daca voi continua sa beau voi sfirsii ca cei doi unchi ai mei ce au murit din cauza bolilor generate de alcolism.Dependenta mea de alcool era mult mai mare decit vointa .Intr-o duminica sotia m-a intrebat de ce beau atit si i-am raspuns ca nu stiu ,desii stiam !Eram la capatul puterilor si m-am predat 

Am incetat sa mai beau alcool prin indurarea lui Dumnezeu pe 14 martie 2008 si din 15 aprielie sint membru AA

SINGUR NU AS FI REUSIT !ABSTINENTA MEA LE-O DATOREZ LUI DUMNEZEU, CUM DUMNEZEU LUCREAZA PRIN OAMENI, SI ALCOLICILOR ANONIMI CARORA LE SINT PROFUND RECUNOSCATOR.

Va rog sa nu luati consumul meu de alcool ca fiind un etalon de consum .Un dependent de alcool are diferite moduri de a consuma care mai devreme sau mai tirziu ( cind deja dependenta este instalata) duce la ruperea legaturilor cu prietenii ,pierderea sanatatii .pierderii pozitiei in societate.a familiei ,apoi a viietii ! Nu este o ordine toate pierderile aste insa deznodamintul este fatal daca alcolicul avertizat continua sa mai bea mult timp !

SI EU IMI SPUNEAM CA “ASTEA NU MI SE POT INTIMPLA MIE “!Si totusi mi s-au desi intimplat pentru ca am fost prea orgolios si nu am vrut sa recunosc ,nici macar mie ,pina nu mi-a ajuns cutitul la os !

Un prieten de la AA spune asa: “Un alcoolic care a constientizat ca are o problema cu controlul consumului de alcool ,chiar daca bea ocazional si bea fara a putea controla cantitatea.continuind sa bea mai are de pierdut ceva ,poate chiar viata” !

EU NU MAI VROIAM SA PIERD NIMIC ! Acum eu sint cel IN CISTIG !Mi-am recistigat increderea in mine locul in familie.in societate si mi-am restabilit sanatatea!NIMIC DIN TOATE ASTEA NU S-AR FI INTIMPLAT DACA NU MI-AS FI RECUNOSCUT DEPENDENTA SI NU AS FI REUSIT SINGUR FARA ALCOOLICII ANONIMI CARORA LE SINT RECUNOSCATOR SI VOUA CELOR CE CITITI ACESTE RINDURI ,EU SPERIND CA VA VOR FI DE FOLOS CELE SCRISE !

Sint constient ca la mine” primul pahar este prea mult suta prea putine “si de aceea 

Tineti minte:Un catravete odata murat n-o sa mai poata fi niciodata. verde.ODATA CE AI DEVENIT DEPENDENT SI NU MAI POTI CONTROLA CANTITATEA DE ALCOOL NU SA MAI FI NICIODATA BAUTOR NORMAL ! O STRIGA CEI CE NU S-AU OPRIT L-A TIMP SI ACUM REGRETA ACOLO UNDE SE AFLA ACUM SI DIN A CAROR EXPERIENTE TREBUIE SA INVATAM PINA NU ESTE PREA TIRZIU !SINT CONSTIENT SI NICI NU IMI MAI DORESC SA FIU UN BAUTOR NORMAL PENTRU CA STIU CA ASTA NU VA FI NICIODATA POSIBIL !

Ma simt grozav de bine in abstinenta insa pentru ca sa ajung sa fiu in aceasta "stare de gratie" am urmat si urmez sugestiile programului AA care nu sint greu de urmat atata timp cat iti doresti recuperarea.Cu cat dorinta ,dublata de bunavointa ,este mai mare lucru cu pasii este mai usor

Viata este frumoasa si fara sa beau alcool .mi-e alcoolul imi falsifica viata desi nu aveam nevoie de asta !Aveam tot ce imi trebuie dar eram prea orb sa vad asta .Alcoolul imi intunecase mintile ! Aveam si am familie cu doi copii sanatosi,frati parinti, , acoperis deasupra capului,tot ce isi putea dori un om normal si eu nu am stiut sa ma bucur de toate acestea.Ii multumesc lui Dumnezeu ca nu mi-a luat nimic din toate astea si pot sa ma bucur acum in abstinenta cu adevarat de tot ce am acum !

Nu as fi fost cel ce sint acum daca nu ar fi fost Acoolicii anonimi si le sint profund recunoscator pentru abstinenta mea !SINGUR NU AS FI REUSIT !

“FERICIREA CONSTA IN A VREA CEEA CE AI, nu sa ai ceea ce vrei “

 

Doamne ,Acum inchei cu rugaciunea de multumire .

 

Cit de departe sint de ce as vrea sa fiu ,

Cit de departe sint de ce urmeaza sa fiu ,

Cit de departe sint de ce urmeaza sa fiu ,

Dar doamne iti multumesc ca nu mai sint ce am fost.

Sint Tudor ,sint alcoolic si ii sint recunoscator pentru abstinenta mea lui DUMNEZEU si voua Prietenilor mei Abstinenti !

Cum mă prezint? Simplu: Aurelia, alcoolică.

Dacă în urmă cu 10 ani cineva mi-ar fi spus că am să devin alcoolică aş fi fost în stare să-l bat, deşi violenţa nu mă caracterizează. Şi cu toate acestea am devenit alcoolică.

Timp de 45 de ani viaţa mea s-a derulat liniştit fără suişuri şi coborâşuri. Aveam un servici bun-inginer chimist- aveam casa mea şi un băiat. Fiind divorţată nu îmi lipsea decât un suflet apropiat mie, cu care să suport binele şi răul. În toţi aceşti ani, nu pot să spun că nu am consumat deloc alcool, dar alcoolul nu era atunci o problemă pentru mine. Îmi plăcea câte un pahar  de coniac la diverse ocazii dar nu făceam din consumul de alcool un obicei.

Odată cu anul 2001, am început să consum alcool din ce în ce mai des. Am întâlnit  şi un bărbat care era consumator de alcool. Am început o relaţie cu el şi am hotărât să locuim împreună. Au apărut greutăţi cu serviciul şi cu băiatul meu. Adunate toate la un loc mă făceau să consum alcool pentru a evita pe moment toate nemulţumirile vieţii. Nu mi-am dat seama că alunec pe panta beţiei. Eram într-un cerc vicios. Consumam zilnic alcool, după ce ajungeam acasă de la serviciu. Nu-mi plăcea berea, dar îmi plăceau votca şi coniacul. Abia în anul 2005 mi-am dat seama că am o problemă cu alcoolul după ce am ajuns la dezalcoolizare. Mi-am spus atunci că n-o să mai ajung acolo niciodată, dar nu a fost aşa. După trei luni de abstinenţă am crezut că voi putea controla consumul de alcool, dar dezastrul a fost şi mai mare. De-abia aşteptam să ajung acasă de la serviciu ca să pot bea. Îmi procuram zilnic sticlele de votcă şi le ascundeam ca să nu le găsească fiul meu sau soţul ( cel de-al doilea). Realitatea este că nu aveam pe nimeni lângă mine care să mă ajute să mă opresc din băut. Soţul continua să vină tot timpul băut acasă să-mi facă numai reproşuri şi ameninţări că mă va părăsi. Fiul meu a plecat la lucru departe de casă şi de mine. În aceste condiţii, singura mea ’’bucurie’’ era sticla de votcă. Ajunsesem în anul 2006 să consum câte 1,5-2 litri votcă pe zi. Nu mă mai interesa nimic: nici cum arăt, nici ce spune lumea, nici  ce se întâmplă cu serviciul meu. În perioada din zi (dimineaţa, cât eram la serviciu) când nu beam, eram conştientă de tot răul ce mi-l făceam şi îmi promiteam mie că nu o să mai beau. Dar cum ajungeam acasă, primul lucru era să-mi fac provizia de votcă până în ziua următoare. Aşa că, în august 2006 am ajuns din nou la dezalcoolizare. A urmat o perioadă de patru luni când n-am consumat alcool, după care am început din nou. În februarie 2007 soţul m-a părăsit. Eram din nou singură. Îmi înnecam amarul şi singurătatea în băutură. Mama mea era cea care se ruga pentru mine. Încerca să mă controleze, dar eu  găseam mijloace de a-mi procura băutura şi de a o ascunde de ea. Ajunsesem să mă trezesc dimineaţa consumând rapid 300 ml votcă pentru a-mi putea coordona mişcările. Zilnic îmi propuneam să nu mai beau, dar nu mă puteam opri.

Credinţa în Dumnezeu slăbise, mă gândeam din ce în ce mai puţin la EL. Cu toate acestea Dumnezeu a avut grijă de mine. Mi-a arătat, în vis, printr-un preot că a sosit momentul să încetez băutul. Acel vis m-a speriat încât din acel moment nu am mai băut. Am cunoscut apoi grupul A.A. care a devenit pentru mine a doua familie. Au trecut de atunci 5 ani şi jumătate. Mi-am recăpătat încrederea în Dumnezeu şi în forţele mele. Încerc să ajut şi  alţi alcoolici, spunându-le povestea vieţii mele. 

Am participat, de asemenea, la două programe de psihoterapie de grup şi am reuşit să-mi identific gândurile şi sentimentele care m-au îndepărtat de esenţa mea divină. Am învăţat să-mi înving slăbiciunile.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi celor care m-au sprijinit în aceşti ani minunaţi de abstinenţă şi doresc ca lumea să înţeleagă monstruozitatea acestei boli numită alcoolism. 

Nu am consumat alcool şi nu am fumat deloc până la 20 de ani, când eram în armată.

Într-un fel m-am îndepărtat de alcool, pentru că aveam în familie doi fraţi alcoolici de-ai mamei mele.

În familia bunicii alcoolul era ca la el acasă, pe fondul unor serate boeme, de jocuri de remi şi cărţi pe bani, cu intelectualii comunei.

Nu ştiam că am un fond genetic şi sunt predispus spre alcoolism.

Comportamentul meu adictiv a ieşit la iveală repede. Făceam totul compulsiv, dictat de plăceri imediate şi bazat pe decizii pripite.

Credeam că pot face ce făceau alţii, în jumătate timpul. Învăţam în timpul studenţiei şi pentru mine şi pentru soţia mea. M-am însurat la 21 de ani, din joacă. Puştoaica de 19 ani ce îmi era soţie plutea şi ea cu mine “într-un zbor pe care-l numeam viaţă”.

La 22 de ani aveam un copil, cu care nu ştiam ce să fac. Noroc că l-a crescut bunica soţiei. Eu ştiam doar să-i cânt muzică folk.

Am început să beau mai puternic după angajare. Cred că la 30 de ani eram deja alcoolic. Începeam să lipsesc mult de acasă pentru alcool. Pe al doilea copil îl duceam cu noi la chefuri. La 31 de ani am încercat să mă schimb prin fuga dintr-un oraş în altul. Mi-am schimbat şi serviciul. Soţia mea simţea că ceva nu e în regulă cu mine.

Cercurile de familii în care se consuma alcool sunt peste tot.

Până în 2001 excelam în chefuri cu alcool. Soţia mea  a rămas alături de mine în încercările ei de a mă schimba.

În 2001 am primit un mesaj de la fiul cel mai mare în care îngerii din Cer îi spuneau să înveţe de la ei credinţa în Dumnezeu. Băiatul spunea: “Tati nu mai bea. Isus nu poate locui cu noi”. Am crezut că este nebun şi l-am internat la psihiatrie. După un an, datorită suferinţei am început  să-L caut pe Dumnezeu şi să-I cer ajutorul. Am început să-L descopăr pe Dumnezeu împreună cu un preot deosebit, atipic care a reuşit să mă facă să conştientizez valoarea vieţii.

Chiar dacă am început să fiu atras de Dumnezeu, nu am încetat consumul de alcool. 

Nu ştiam că sunt bolnav şi că boala mea este progresivă.

Comportamentul meu iraţional şi adictiv m-a adus în situaţia de a avea în 2004 şapte credite la bănci. Câteva sute de milioane le dădeam pe beţii în fiecare an.

Mă intreb acum de ce am ajuns în asemenea punct, aproape pe fundul prăpastiei, de ce n-am realizat că alcoolul îmi ruinează viaţa pe toate planurile. Acum ştiu că de fapt eu nu cunoşteam altă cale, era singura cale pe care am învăţat-o.

Ştiam că din cauza dependenţei mele de alcool mi-am pierdut libertatea. Mă durea când vedeam suferinţa pe care o creez în familie. Ştiam şi vedeam suferinţa copiilor şi a soţiei. Întrevedeam chiar dezastrul spre care mă îndreptam şi totuşi nu puteam face nimic. 

Voinţa mea îmi era anihilată de boală, puterea mea de a alege era distrusă de dependenţa pe care o simţeam ca pe o entitate.

Periodic punea total stăpânire pe mine, pe mintea mea, iar vocea din mintea mea era vocea dependenţei. De multe ori o auzeam: “Nu vezi ce serviciu greu ai, nu vezi că tu eşti singurul care lucrezi, meriţi să bei un coniac, meriţi să te răsfeţi, mai lasă-i încolo de paraziţi. De ce să-ţi refuzi plăcerea de a bea un vin bun, indiferent cât de scump e, doar nu lucrezi pe nasturi.”

Şi astfel mă identificam cu vocea dependenţei şi mergeam drept în primul restaurant fără să mă mai intereseze altceva. Sigur că, apoi urmau celelalte etape ale bolii alcoolismului, ce se declanşau pe rând şi ţineau vreo trei zile.

Alteori, dependenţa îmi evita complet mintea şi descopeream că eram beat într-un bar cu paharul în mână şi mă întrebam: “ Cum naiba am ajuns să beau, când de fapt îmi propusesem să fac cu totul altceva?” 

Am ajuns să cred că băutura îmi este obligatorie pentru ca să trăiesc.

În toamna lui 2007, când nu mai ştiam unde să mă îndrept, când durerea mea şi a familiei mele a ajuns la limita suportabilităţii, am acceptat că am nevoie de ajutor. L-am căutat şi l-am găsit la Alcoolicii Anonimi.

Acum am peste șapte ani de viaţă în abstinenţă, cea dinainte nu o pot numi aşa viaţă.

Am conştientizat că sunt bolnav de alcoolism. Pe măsură ce conştientizarea mea creşte puterea dependenţei slăbeşte. 

Ştiu că alcoolismul nu se vindecă, niciodată. Un alcoolic rămâne alcoolic toată viaţa.

În schimb, mă vindec de ruşine şi de dorinţa de a bea. Degeaba nu bei dacă dorinţa de a nu bea nu este definitivă.

Nenorocirea la un alcoolic nu este că nu vrea să dorească altceva ci este că nu ştie alte dorinţe. Cu greu învăţ acum să am alte dorinţe.

Acum, în abstinenţă, îmi doresc să fiu mai mult decât un om scăpat din ghearele alcoolului, îmi doresc să fiu un om liber de dependenţe.

De un 6 ani şi jumătate nici nu mai fumez. Am inceput sa fac o diferenţă între ce inseamnă “scăpat” şi ce inseamnă “liber”.

Cel scăpat fuge, cel liber nu are pentru ce să fugă. 

 

                                        Mircea, alcoolic, AA Sens Unic Beclean

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)