Citim ce am scris despre Noi Înșine...

Mi-am dorit să împărtășesc din experiența grupului nostru din Constanța deoarece mi-a dat o nouă forță și speranță prin creșterea noastră. A fost (este si acum) un fel de... ce obișnuiam să fim, ce s-a întâmplat și ce suntem acum. Eu îl consider și acum grupul meu de acasă, unde am avut un mix bun în calitate și cantitate a abstinenței, unde am deschis ochii conștiinței și unde m-am regăsit ca om.

Purtarea mesajului s-a realizat prin aducerea recuperării și abstinenței noastre în serviciul AA prin unitatea de grup. Cei prezenți la reuniuni au considerat că participarea , este mâna întinsă reală a AA. Din partea grupului din Constanța o importanță deosebită în purtarea mesajului a avut-o prietenul nostru Cătălin împreună cu diverși membrii ai grupului, care prin vizitele făcute în penitenciarul din localitate, la spitalul de psihiatrie, întâlnirile cu medicii și prin licee, interviul la radio au purtat mesajul AA în timp real, iar prin prezența lor au dovedit că se poate.

Am făcut tot posibilul ca să facem grupul nostru să crească și să se extindă și atunci când aceasta nu a crescut, am fost un pic supărați. Fiecare membru obișnuiește să aibă  un interes real și constant în recuperarea celorlalți membri. 

Serviciile în AA nu înseamnă numai a transmite mesajul ci și a ajuta la recuperarea celorlalți și implicit a noastră  prin modul nostru de acțiune.

A fi activ în propriul grup poate implica, de asemenea,  activitatea de voluntariat pentru a întâmpina noii veniți, pentru a aranja scaunele, a face cafeaua, a aranja literatura pentru întrunire ca și a o strânge după terminarea întrunirii, în același sens, după ce întâlnirea s-a terminat,  curățenie, aruncarea sau spălatul paharelor murdare, ducerea gunoiului și altele. Cineva trebuie să facă acest lucru și chiar dacă există o persoană care o face în mod regulat, ne putem oferi ajutorul.

După ce m-am mutat la Bucuresti am constatat cu plăcere că nu există diferențe mari în a face servicii în AA. De fapt m-am simțit ca acasă și am fost întâmpinat cu multă căldură la Grupul Unu Obregia, ca dealtfel și la celelalte grupuri din București la care am fost la întruniri.

Mai există un mod de a face servicii în AA și anume prin postările pe diferite site-uri sau grupuri de profil respectiv ,”Forumul AA”, revista AA ”Noi Înșine”, pagina de facebook a respectivei reviste, grupul ”Prietenii lui Bill”. Oameni care împărtășesc cu ceilalți din literatura AA, și nu numai, oameni care prin postările lor ne țin la curent și conectați cu Abstinența, oameni cărora le sunt profund recunoscător.

Eu consider că în afară mă ține abstinent, această călătorie în serviciu mă învață noi abilități, noi talente dacă vreți, care mi-aduc satisfacție morală, seninătate în orice altă activitate a vieții mele, nu numai în AA. Fiind gata să ajut - oricând, oriunde.

Pentru mulți dintre noi cei în procesul de recuperare, Serviciu General este, probabil, un pic prea mult. Serviciul General nu poate fi pentru toată lumea. Nu avem nevoie să ne simțim forțați sau presați să lucrăm în comitete sau intergrupuri - și nimeni din AA nu va încerca să ne impună un astfel de program, dacă nu suntem interesați sau pregătiți. Sigur, ți se poate sugera, chiar să fii încurajat. Însuși dr. Bob a spus odată (mai mult sau mai puțin în aceste cuvinte), că, dacă nu vom reuși să dobândim un spirit al serviciului, vom fi ratat cel mai mare cadou pe care AA îl are de oferit - capacitatea de a da abstinența  noastră mai departe și astfel să o păstrăm.

Să mergem direct la sursă pentru a afla ce spune AA despre serviciu:

În Moștenirea Serviciului în AA  ( AA’s Legacy of Service în original) Bill W. afirmă destul de succint:

 "Al  Doisprezecelea Pas al nostru - care poartă mesajul - este serviciul de bază că, Comunitatea AA dăruiește; acesta este scopul nostru și principalul motiv al existenței noastre. "

Bill W. continuă să spună că este mai mult decât doar un set de principii. Mai degrabă, este o societate de alcoolici în acțiune.

Serviciul este de fapt a treia Moștenire a AA – urmând după prima Moștenire AA – Recuperarea și a doua Moștenire a AA - Unitatea. După cum scrie și în broșurile AA: "Serviciul către alții și către Comunitate ne amintește că datorăm abstinența noastră muncii membrilor  dinaintea noastră, și că de abstinența noastră continuă poate depinde sutele de mii care încă mai au nevoie să învețe despre AA."

Iar ajutându-i pe unii dintre acești nou-veniți poate face parte din viitorul tău.

Abstinență senină! Doamne ajută!

Fane.

 Orice poveste începe cu a fost odată…. a fost acum mulți ani, nici eu nu știu precis câţi, dar cu siguranţă mai mult de 10…..

Mi-am dat seama că soţul meu avea de atunci probleme cu alcoolul, fără să ştiu că este alcoolic. Mi-am dat seama de asta şi am înţeles când problema cu alcoolul îl făcea să cadă tot mai jos şi să ajungă la final la fundul sacului. Dar sacul nostru a fost, se pare, destul de lung de vreme ce a fost nevoie de mai mult de 10 ani de cădere în gol.

În acestă perioadă eu mă luptam din răsputeri să pot face faţă vieţii cu doi băieţi, cu serviciu, cu casa, cu lipsurile materiale şi mai ales cu comportamentul unui alcoolic, care cu timpul a devenit mai agresiv.

Eu am suferit mai multe depresii, tratate de doctori; am încercat de câteva ori să divorţez, dar de fiecare dată credeam în promisiunile lui de a limita consumul de alcool şi de a-şi schimba comportamentul. Eu îl credeam…..

În toţi aceşti ani de luptă cu alcoolul, am acceptat faptul că a câştigat bătălia, m-am declarat învinsă şi am început să particip la întalnirile grupului de support Al-Anon. Am început să mă simt mai bine, grupul era precum un balsam lecuitor al sufletului, dar din păcate nu am putut participa săptămânal.

Se întâmpla de multe ori să mă duc la grup fără ştirea soţului, acesta nu îmi dădea voie şi nu voia să recunoască că are probleme cu alcoolul….dar eu ştiam deja de alcoolism şi recunoşteam comportamentele de alcoolic.

Am încercat în numeroase rânduri să îl duc la centrul “Casa Albă” pentru a primi ajutor; a fost de câteva ori în toţi aceşti ani, dar după una – maxim două întâlniri o lua de la capăt cu consumul.

Eu, pot să spun că m-am rugat neîncetat, şi recunosc că cu aceeaşi intensitate şi, într-o zi Dumnezeu mi-a ascultat rugile, mi-a văzut lacrimile şi s-a întâmplat minunea: soţul meu s-a lăsat de băut. De un an şi jumătate, cu ajutorul grupului de support AA şi a programului de recuperare el a început altă viaţă.

Un basm are de obicei un final fericit dar… soţul meu este foarte bolnav, face tratament cu interferon deoarece băutul excesiv i-a afectat ficatul şi acum ne rugăm pentru sănătate.

Familia noastră acum este liniştită, fără consumul lui de alcool ne bucurăm cu toţii de recuperarea miraculoasă. Vedem şi apreciem efortul pe care l-a făcut şi îl face în continuare şi suntem alături de el.

Povestea a impresionat-o pe Felice Stewart – coordonator al unor programe de tratament din Statele Unite ale Americii, care a cerut acordul nostru să ducă povestea peste ocean şi să o facă cunoscută acolo – “minunea noastră” cum o numesc persoanele care ne cunosc.

Eu nu doar cred în miracole... Eu depind de ele!

Gata de zbor

04 Sep 2016

Așadar adio, stimabile!

Sunt momente în viață când îți vine să renunți la ceva, nu știi că trebuie să renunți sau ți se cere să renunți!

Dar cum știi oare că a venit momentul? Unde e limita aceea foarte fină care se pierde între a persevera în ignoranță și a renunța pur și simplu? E ciudat, anormal, să îți dorești, să îți placă ”ceva” atât de mult, deși nu este potrivit și nu e deloc bine pentru tine și nu reușești să înțelegi de ce?...dar tu vrei cu tot dinadinsul, chiar cu disperare să păstrezi acel ”ceva”,  acel ”bine”.

Ajungi chiar să fii controlat de frustrări și din dorința de a avea acea stare, să faci lucruri grave, să îți provoci dureri de neimaginat. Disperarea te cuprinde, te-a cuprins deja și nici nu ți-ai dat seama cum și când s-a întâmplat, și te face fără să îți dorești, sau mai grav, fără să realizezi că te comporți altfel?  Fiecare mișcare este un nou pas greșit, un pas mic , dar care te îndepărtează și mai mult de realitate....Care realitate? Cea în care te manifești prin răbufniri și acuzații de tot felul, majoritatea fiind nefondate dar care te face să te victimizezi și care, paradoxal te face să te simți bine? Nebunie? Nuu! Ești bolnavă!

Este cazul să găsesc un moment de luciditate să înțeleg că trebuie să renunț de tot și pentru totdeauna. Singura metodă pentru mine de a redeveni om din ”chestia” în care m-am transformat, e să renunț fără regrete, să înțeleg de ce o fac și astfel să o pot lua de la capăt. Necunoscutul acestei decizii mă înfioară, e un sentiment nou, îmi trezește noi frici dar constructive, am nevoie de curaj ( și nu puțin) să mă arunc din nou în necunoscutul nou de acum. Oricum ar fi, trebuie să gândesc lucid, să o fac personal cât timp simt eu că merită și nu cât timp mi se spune! Limitele fiind atât de fine, iar câteodată  atât de ușor ignorate.

Deci, stimate respectabil ai uitat în desăvârșirea artei tale de a mă transforma în zombie, un lucru esențial: Eu am de acum un aliat de nădejde pe care coincidență sau nu, chiar tu mi l-ai scos pe tapet mai evident decât doreai tu, și care nu a ezitat nici un bob zabavă să îmi sară în ajutor atunci când l-am chemat dintr-o demult uitare într-o târzie disperare, pe însuși  Dumnezeu. Nici nu știam cât de dragă îi eram lui Dumnezeu în ignoranța și nebunia datorată sincerei prietenii cu tine. Ai anulat tot ceea ce reprezenta Ioana și ai făcut o glumă din mine, ai măturat peste tot cu mine, și offf, cât de ușor puteai să faci asta cu mine ! și te lăsam să faci asta! Trebuie să recunosc că în cazul relației cu tine, totul ține de respect – eu te țin la respect, îți respect puterea, tu nu te apropii de mine, te las în pace, tu faci la fel (de ai fi om te-aș bate de te-ai kăka pe tine), te dau la o parte, trădează-le altora speranțele și visele, pe mine nu mă mai interesează, ești istorie de acum, voi citi doar povești cu și despre tine. Tu pe calea ta, eu pe a mea, prietenește nu vom mai da mâna niciodată!

Am stat ceva vreme uitându-mă la foaia albă, rece și imaculată care îmi trimitea provocări (hai încearcă) dar...ce să îți spun? să-ți reproșez, să strig la tine, să te cert, să scot la iveală ce am eu mai bun sau ce am eu mai rău în mine? Asta ai vrea, așa-i? Dar... sunt resentimente pe care față de tine și față de restul lumii nu le mai vreau, încă lucrez la asta. De ce? Pentru că am realizat de fapt, că resentimentul este rădăcina principală a tuturor durerilor, resentimentele sunt sentimente perfide, viclene, sunt mici, atât de mici, încât e ușor să le treci cu vederea, tinzi să le minimizezi și astfel rămân un puternic combustibil pentru văpaia greșelilor și motivul din spatele celor mai multe lucruri care nu merg bine în viața noastră.

Am învățat în timp să mă cenzurez, să îmi controlez emoțiile să nu îmi mai arăt slăbiciunile să îmi cresc autocontrolul până la a obține reacțiile așa-zis normale, emoțiile fiindu-mi deseori confundate și etichetate drept slăbiciuni iar sensibilitatea o boală fără leac tipică femeilor slabe, și... aici ți-ai făcut tu apariția stimabile prieten, m-ai manevrat cu toate fețele posibile, iar eu am rămas cu aceea de la teatru : un ochi plânge și altul râde... mai des plângea decât râdea... trist, foatre trist...

Poate că e o urmă de egoism în mărturisirile pe care le fac – de ce?... Eliberarea mea poate însemna împovărarea celora cărora le împărtășesc gândurile mele. Ar exista ”scăparea”, ștergi totul cu burete, revii la starea dinainte, închizi orice cale de comunicare pentru că nu te mai interesează sau pentru că așa este mai simplu! Ce treabă aveți voi cu gândurile mele? Nu cred că există răspuns bun sau potrivit decât ”dacă”? Or tocmai de asta e vorba! Nu este egoismul acela rău, este egoismul de acum, e recuperare, evoluție din tot ce am făcut, gândit și aplicat greșit până acum.

Probabil că acum m-aș plictisi de acel stil de viață monotonă, cu obiceiuri proaste, aceeași vecini și oameni blazați, cu privirea în pamânt cu aceleași veșnice probleme (starea vremii, pensii și salarii mici, scumpirea gazului când vine frigul și a ouălor înainte de Paști).

Nu mai e loc de vinovăție, nici de întrebări indiscrete, apăsătoare sau de răspunsuri silite, dar total inutile .

E vorba de libertate , seninătate, acceptare, iertare,  dar care lipseau, uitate  fiind, cel mai probabil  acea stare o  numeam pe nedrept – singurătate sau însingurare.

Iar glasul tău mieros, perfid de șarpe constrictor pe dinafară și veninos pe dinăuntru, nu va mai avea rezonanță în timpanele mele și nu mă va mai găsi cu garda lăsată jos, iar în loc să tânjesc după un strop din otrava ta care mi-a creat dependență, mai dura puțin și eram imună, mă concentrez doar asupra mea, cu antrenament, voință și răbdare ( și puțină încăpățânare), trăiesc clipa, nu mai evadez din prezent,  rapid cu ajutorul tău binevoitor, tu, care te-ai hrănit nesătul cu sufletul meu, vreau să simt acum o altă stare de bine care pune stapânire pe mine, acea pace cu mine care elimină îndoielile și inutilitatea expresiilor ”dacă” și ”poate”.

Trăiesc în prezent, dacă îmi vine să râd o fac pur și simplu, e super fain și culmea gratis, dacă în schimb dau la șoricei, adică îmi dau lacrimile, văd izvorul lor din sufletul meu sensibil, iar faptul că pot plânge înseamnă că vibrez la ceva, simt, o arăt și trăiesc – nu e o slăbiciune!

Un citat anonim spune: ”Bucură-te de acest moment pentru că acest moment este viața ta”. Mi-a plăcut însă m-am gândit imediat: ce fac atunci cu trecutul și viitorul? Am simplificat pentru mine astfel: trecutul și viitorul sunt ca și apa: dacă stai prea mult sub apă, riști să te sufoci, dacă începi să te sufoci intri în panică și te cuprinde teama așadar total inutile aceste temeri!

Iar dacă există 50% șanse ca ceva să mergă prost și 50 % șanse ca ceva să mergă bine, atunci nu are rost să te îngrijorezi!

O formulă simplă: DOAR PENTRU AZI!

DOAR PENTRU 24 ORE!

Deci: ADIO! Tu pleci, eu rămân!

sau cum să trăiești cu un alcoolic și să te bucuri de viață (mărturia unei soţii de alcoolic)

 

În data de 11 noiembrie 2007 am participat pentru prima dată în viaţa mea la o întâlnire a Alcoolicilor Anonimi, alături de soţul meu alcoolic. Când mi-a venit rândul să mă prezint am spus: “Mă numesc S. şi sunt co-dependentă.” La vremea aceea am spus un adevăr de care abia mai târziu am devenit conştientă. Citisem cu două zile în urmă de la data respectivă un material primit de la un preot despre alcoolism şi co-dependenţă. 

După părerea mea, co-dependent înseamnă co-participant la boala numită alcoolism. De unde era să ştiu că această co-participare la boală este co-îmbolnăvire, iar boala nu este altceva decât suferinţa suferită alături de suferind.

Viaţa este incontrolabilă datorită neputinţei în faţa vieţii celui pe care-l iubeşti. Alcoolismul este icontrolabil. Cum poţi atunci să controlezi ceva ce nu poate fi controlat?

Am aflat ulterior că boala este psihică, este progresivă şi mai mult decât atât este cronică, nu are vindecare. Alcoolicul nu se vindecă de alcoolism astfel încât să devină un băutor normal, niciodată. Singura soluţie: abstinenţa totală şi recuperarea. Aceste informaţii mi-au lipsit şi încă sunt multe soţii şi mame care nu ştiu nimic despre alcoolism ca boală.

Acum ştiu că mă luptam cu morile de vânt şi evident că luptam împotriva sănătăţii mele. Am încercat toate lucrurile prin care credeam că-l pot schimba pe soţul meu. Mai întâi mă impuneam, prin confruntări, prin discuţii aprinse, avertizări, ameninţări, apoi mă detaşam forţat prin evitare şi lipsa de comunicare, ca mai târziu, să-l controlez, monitorizându-i toate mişcările, fără nici un rezultat.

Luam hotărâri după hotărâri şi iarăşi le schimbam. După atitudini protectoare prin care-i scuzam alcoolicului comportamentul şi i-l acopeream cu tot felul de minciuni, urmau atitudini acuzatoare, prin care mânia acumulată, frustrările şi teama se făceau sesizate. Eram, sub masca seninătăţii, o persoană plină de griji şi focalizată, în exclusivitate, pe alcoolic. Tot ce aveam de dăruit era ingrijorarea mea. Copiii mei au simţit aceste lucruri. 

După 20 de ani de consum fizic şi psihic lângă alcoolicul meu şi după multe încercări disperate de a găsi soluţii în situaţii de tot felul, am găsit în sfârşit, pentru mine o oază de linişte: CREDINŢA. Am auzit ceva ce mi-a pătruns inima: ”Oferta de iubire a lui Dumnezeu este nelimitată”. Pentru prima dată eram curioasă spre o iubire pe care mi-o refuzasem. Nu-mi puteam explica această atracţie.

Mai târziu, prin 2008, am aflat la grupul Al-Anon (Alt Anonim), unde am cunoscut multe soţii de alcoolici, că boala de care sufăr nu este numai rezultatul convieţuirii cu un soţ alcoolic ci şi focalizarea pe suferinţă. Într-o carte de specialitate scria: “Co-dependentul este dependent de suferinţă.” Am fost şocată. De aceea n-am fost în stare să-l părăsesc? De aceea în afara lui, nu mai ştiam să mă bucur, să trăiesc? El îmi controla emoţiile, inconştient? Sunt intrebări care au apărut…

Toată viaţa mea a fost ori rezistenţă, ori capitulare. N-am putut înţelege VIAŢA ca DAR. În schimb, începeam, o dată cu participarea la întâlnirile Al-Anon, să înţeleg că preocuparea mea exagerată pentru ceilalţi o aveam încă din copilărie când, frecvent, eram trimisă să-mi spionez tatăl prin bufete şi restaurante. Am dezvoltat comportamente de adaptare într-un mediu familial cu multă durere emoţională şi stres. Am afişat încă din adolescenţă, o faţă veselă, zâmbitoare, pentru a ascunde cât mai adânc suferinţa unei realităţi dureroase. Mi-am negat sentimentele într-atât încât mi-am pierdut abilitatea de a le exprima. Comunicarea mea compulsivă ascundea o suferinţă tăcută.

M-am căsătorit, evident inconştient, cu un alcoolic. Aveam 19 ani. În anii de căsnicie suferinţa era la ea acasă, dar entuziasmul tinereţii noastre o minimaliza. Mi se părea normal faptul de a bea chiar dacă această situaţie durea. Auzeam între prietene: “Nu-ţi face probleme, aproape toţi bărbaţii beau!”… cuvinte confirmate, de altfel, în copilăria mea (tatăl, bunicul şi fraţii mamei, fiind mari consumatori de alcool).

Acum, îmi identific încă tipare contraproductive: de stimă de sine scăzută, de tendinţa spre perfecţionism, de autocritică dură, de nevoie de aprobare din exterior şi de tulburare în alimentaţie. Am învăţat că nu pot schimba pe nimeni. Dar pot schimba felul în care-i las pe ceilalţi să mă afecteze.

Mă bucur că există Al-Anon. Este o a doua oază. De SPERANŢĂ. Aici mă vindec de suferinţă. Aici învăţ să nu mă scufund în autocompătimire, să privesc viaţa cu detaşare ca Dumnezeu să poată lucra în ea, să le acord celorlalţi libertatea de a greşi şi să conştientizez că schimbarea a început să se producă exact în momentul în care am acceptat totul aşa cum este.

Pământul este plin de oaze, dar ochii mei nu le-au văzut până acum. Îmi iubesc trecutul că a fost profesorul meu. Îmi iubesc tatăl, soţul şi fii. Iubesc viaţa şi nu-mi doresc nimic din ce nu am. Am găsit multă bogăţie în simplitatea ei. Cu cât îţi simplifici propriul stil de viaţă cu atât eşti mai bogat în a dărui.

Nu sunt foarte sigură pe mine nici acum, dar sunt sigură pe Dumnezeu căci El nu risipeşte nimic.

 

                                                                Membră Al-Anon, Beclean

 

Bucurii ieșene

03 Aug 2014

Căldura de 34 grade Celsius din Iași a fost ”umbrită” de căldura sufletească de la Întâlnirea Alcoolicilor Anonimi din regiunea Moldovei. Deși participarea nu a mai fost atât de numeroasă ca alte dăți întâlnirea a fost minunată. Revederea cu vechii prieteni AA și Al-Anon, cunoașterea noilor membrii, au creeat momente emoționante. Primirea a fost minunată, tipic moldovenească(au lipsit plăcintele poale în brâu, dar se poate și fără ele).

Cele două teme de discuții: Alcoolismul – boala întregii familii și Soluții în recuperare au produs prin împărtășiri adevărate stări emoționante, unele chiar cu lacrimi grele de suferință, dar și de bucuria descoperirii unui nou mod de viață. Într-adevăr Programul AA și Al-Anon funcționează, dacă este lăsat să funcționeze, dacă este aplicat în toate momentele vieții noastre. Puterea noastră superioară, un Dumnezeu așa cum îl înțelege fiecare și efortul personal ne deschide și ne-au deschis un nou drum , drumul spre seninătate și bucurie, bucuria eliberării din sclavia dependenței.

Pentru mine a fost o adevărată trezire la realitate mărturisirile co-dependenților, știam că le-am produs multă, multă frustrare și suferință, dar că sunt dependenți de acestea nu mi-am închipuit. Să fi dependent de suferință este chiar o noutate pentru mine. Că nu mai știu ce să facă cu viața lor (dacă alcoolicul nu mai bea și își asumă responsabilitățile neglijate pe timpul băutului), că nu mai au pe cine ajuta, controla sau condamna. Parcă a devenit o viață fără sens pentru ei. Am crezut că dacă alcoolicul nu mai bea și nu mai creează probleme viața revine la normal și totul este bine. Nu m-am gândit serios la tot răul pe care l-am provocat copiilor, soției și tuturor celorlalți, la rănile sufletești care nu se vor vindeca poate niciodată, răni pe care în inconștiența mea alcoolică nici nu am știut că le-am provocat. Oare le voi putea repara vreodată in afara faptului că voi cere poate ceva scuze sau chiar iertare, dar cu ei cum rămâne? Rămân să sufere în-continuare sau să se vindece cu ajutorul Programului Al- Anon (cei care au parte de el)

Am abordat mai mult problema co-dependenților(de fapt prima tema a întâlnirii) deoarece pentru mine a fost o adevărată trezire la realitate, un șoc, trezire care mi-a demonstrat cât de complexă este boala(alcoolismul) și cât rău am putut produce în jur. Dacă un bolnav, de orice boală gravă produce milă, compasiune, alcoolismul produce silă, ură și multă suferință pentru cei din jurul lui.

Doamne! Câte avem de reparat. Oare vom reuși? Dumnezeu ne va ajuta dacă-L vom ruga și asculta. Cât de importantă este practicarea Pașilor opt și nouă. Oare vom putea fi la înălțimea lor? Ei ne-au suportat, ne-au iertat și ne-au ajutat îmbolnăvindu-se mai tare ca noi, sacrificându-se pentru noi.

Oare vom putea da dovadă de empatie ca să-i înțelegem, să-i ajutăm? Cred că da! Programul AA ne ajută să facem aceasta! Pentru asta trebuie să fim veșnic recunoscători, lui Dumnezeu, Programului și co-dependenților. 

Constantin

Nu putem fi o persoană schimbată dacă nu suntem dispuși să facem schimbări. Lucrul în programul AA ne implică în schimbare personală, trebuie să mergem mai departe chiar dacă la început nu am fost dispuși să o facem. Trebuie să acționăm și când nu reușim, trebuie să o reluăm din nou și din nou, Pașii 4 și 5 ne vor ajuta să descoperim defectele, calitățile și neajunsurile noastre.

Când suntem dispuși să începem, smerenia trebuie să fie pe primul loc, ea este o parte esențială a progresului nostru spiritual. Vom analiza cu smerenie și onestitate cine am fost , cine suntem , unde am greșit și ce trebuie să facem cu propria noastră viață , nu a altora. Vom merge pe propriul nostru drum, nu pe drumul altora.

Este mult de lucru și de aceea va trebui să fim serioși, disciplinați și angajați, efortul și acțiunea aduc libertatea.

Vom începe procesul schimbării prin inventarierea defectelor noastre de caracter, acțiuni și sentimente. Începem ușor procesul de corectare, care este un proces lent, în timp, nimeni nu se schimba dintr-o dată, ele, defectele, dispar pe măsură ce devenim conștienți de ele, proces ce poate dura ani. Schimbarea necesită gândire și planificare, efort și acțiune. Începem prin schimbarea gândului și apoi a comportamentului, schimbarea numai a gândurilor nu vor produce schimbarea comportamentelor, alteori se întâmplă invers, schimbarea comportamentului produce schimbarea gândului. Este nevoie de un nivel ridicat de interes, dorință și angajament și de vigilență constantă, să fim sinceri și cu un curaj umil dispuși să facem ceea ce trebuie să facem, chiar dacă doare.

Unele dintre defectele noastre se vor lipi de noi, in ciuda eforturilor noastre de a le elimina. Fiecare ne naștem cu un temperament genetic. Putem modifica , educa deforma aceste trăsături dar, nu le putem pierde, desființa. Unii se înfurie rapid alții mai greu, unii sunt singuratici, alții dimpotrivă, unii luptători, alții iubitori, este modul de comportament al genelor noastre,  Cunoscând aceste caracteristici învățăm să le respectăm puterea naturală, însă învățăm și cum să le temperăm, să nu le dăm posibilitatea să dețină în totalitate controlul.

Descoperind defectele noastre ne vom da seama că nu ne vom prăbuși, nu ne vom trezi fără apărare împotriva vieții, în schimb vom deveni mai puți fragili, mai puțin explozivi și mai puțin rigizi. Abătându-ne de la căile noastre vechi, avem speranța unui mod fericit de a trăi.

Să nu vorbim numai de defecte, noi avem și multe calități pe care va trebui să le cunoaștem și să le dezvoltăm. Ele fac viața noastră mai bogată, mai împlinită, mai fericită, ele ne dau un sentiment de bunăstare. Ele pot fi calități fizice, mentale sau emoționale.

Un nivel ridicat de încredere poate constitui un avantaj, este o atitudine specială sau un talent, poate fi o abilitate înnăscută de a obține aprobarea. La alții sensibilitatea este un avantaj, este un sentiment instinctiv de auto-supraviețuire. 

Calitățile noastre pot fi ascunse sau evidente, pot fi descoperite și dezvoltate, ele așteaptă să fie date în folosință.

ATENȚIE! Schimbarea poate fi riscantă. Programul de 12 Pași nu garantează rezultate specifice la schimbările pe care le facem. Schimbarea poate da naștere la alte comportamente, poate la fel de nocive. Vom încerca poate să controlăm viața altor persoane și să le dirijăm după noile concepții ale noastre. Când refuzăm invitația unui prieten de a lua masa la un restaurant, pe motiv că nu mai mergem la restaurant, aceasta nu mai poate fi reînnoită. Când ne-am oprit din băut și nu mai frecventăm barul unde eram cu prietenii riscăm să petrecem multe seri singuri. Nu întotdeauna atunci când facem schimbări in modul nostru de viață cu ajutorul metodelor pe care le învățăm în programul de 12 Pași coincid cu ceea ce se întâmplă în viață. 

Schimbarea este dificilă. La un moment sau altul fiecare dintre noi va crede că a scăpat de un defect, când de fapt el ia o nouă înfățișare. De exemplu trecerea, de la izbucniri de furie bestiale la manipulare nu este recuperare. Nu este sănătos, doar pentru că am zâmbit în loc de a țipa, dar rămânem cu aceiași furie. Noi trebuie să rămânem mereu conștienți de puterea defectelor noastre și să nu ne amăgim cu înlocuirea lor cu alte defecte care pot produce chiar mai multă durere înainte de a înțelege propriile noastre jocuri. 

Schimbarea se produce lent. Schimbarea profundă și de durată vine încet, mult mai încet de cât suntem noi nerăbdători să vină. Uneori avem explozii de înțelegere și de creștere spirituală rapidă și suntem încântați de progresul nostru, dar ele nu vor dura. Schimbările se produc printr-o practică de zi cu zi, gândire și acțiune continuă. Vom petrece probabil, tot restul vieții noastre în creștere spirituală, de eliminare a defectelor , de dezvoltare a calităților și de eliberare din neajunsurile noastre. Este o modalitate nouă de a trăi.

 Constantin

În viața unui alcoolic nu există cale de mijloc când vine vorba de ”licoare”. Niciodată ”poate că”, niciodată ”o singură dată”, niciodată „de mâine ” sau orice alt artificiu. Este foarte adevărat că mulți am vrut să fim eroi, am vrut să fim lei-paralei, am vrut să fim stăpâni pe situație! Este greu să credem sau mai bine aș începe să vorbesc despre mine ,nu? Poveștile noastre nu sunt la fel, fiecare are ”romanul” său însă citindu-ne sau ascultându-ne ajungem cu toții la un consens. Fiecare dintre noi înțelege exact același lucru!Nu există loc de interpretare,de imaginație ,cum se întâmplă atunci când privim un tablou,de pildă!Numai și numai noi ne înțelegem limba pe care o vrobim.Pentru că e totuși un paradox,nu?Vorbim românește,englezește,chineză ,fiecare după caz insă numai un alcoolic poate înțelege un alt alcoolic.Pentru o altă persoană limbajul nostru este unul codat imposibil de descifrat de vreo persoană din afară.

“Eram o bătaie de joc din cap până în picioare, mă lăsasem pradă mizeriei în toată splendoarea ei dar nu uitam să mă machiez și să mă rujez ca nu cumva să existe cineva mai hidos ca mine!“

 Mă privesc acum și zâmbesc . Zâmbesc dulce și nu dulce-amar.Și asta pentru că trăiesc !Încă...trăiesc.Nu voi intra in amănunte acum, privitor la ceea ce am trăit, dar o voi face cu următoarea ocazie pentru că și aceea este o experiență pe care vreau să o împărtășesc cu toți cei care  luptă să-și recapete libertatea!

Libertate...despre asta voi scrie în continuare.Dacă ar fi să analizăm acest cuvânt ce-am face ?I-am da definiția în primul rând ,care spune că libertatea înseamnă puterea pe care o avem de a face tot ceea ce dorim! Cam așa, nu? Dar... știam eu oare ce însemna să fiu liberă? Nu,nu știam.

Confundam libertatea cu dezordinea, cu anarhia! Eu eram precum o țară în care domnea anarhia. Iar la dreapta domniei, stătea alcoolul care mi se înfățișa în cele mai strălucitoare ”straie ”ale sale.

Eu eram captivă într-o libertate dezordonată cu un dictator ce dorea să mă anihileze ca și când i-aș fi greșit cu ceva! 

În ”libertatea” mea eram doar eu și alcoolul. Nu mai conta aproape nimic, mai ales în ultima perioadă. Cel mai crunt însă era că ajunsesem la stadiul în care nici măcar nu mă mai îmbătam astfel încât să nu mai știu de nimic. Eram într-o beție permanentă, creierul îmi era murat, efectiv ajunsesem să nu mai vreau nici măcar să se mai facă zi... Înțepenisem pe canapeaua din sufrageria apartamentului și toate cele necesare le făceam doar ca să pot ajunge din nou pe aceeiași canapea. Acolo mă aștepta ”el”, ba in pahar, ba în sticluța pitită sub pernă (depindea de cine era acasă), ba în cana de cafea, ba în doză sau chiar sticlă. Mă aștepta cuminte exact acolo unde-l puneam să aștepte! Nu întârzia niciodată, nu lipsea niciodată... era acolo pentru mine în orice moment.

Dragii mei dragi, vă spun că viața mea în timpul consumului, a bolii, a fost una haotică, dezordonată, care din fericire nu s-a terminat tragic! S-au produs tragedii dar Dumnezeul meu m-a iubit într-atât, încât mi-a dat șansa să MĂ IUBESC.

Spun acest lucru pentru că eu am convingerea că nu m-am iubit niciodată în tot acel timp în care am consumat. Mă supuneam la niște chinuri cumplite, iar și iar și în fiecare zi. O luam de la capăt mai înverșunată și mai hotărâtă, în drumul meu spre beție de parcă aș fi vrut să mă sinucid. Și beam și mai cu ciudă de fiecare dată... Mă întreb și acum... oare vroiam să mă sinucid ?

Eram o bătaie de joc din cap până în picioare, mă lăsasem pradă mizeriei în toată splendoarea ei dar nu uitam să mă machiez și să mă rujez ca nu cumva să existe cineva mai hidos ca mine!

Alcoolul m-a ruinat sufletește, m-a tâlhărit de sentimente, de emoții, de lacrimi, de iubire (în toate formulele ei), de fericire, de sănătate, de siguranță socială, de stimă de sine... m-a violat, m-a vândut și m-a revândut pe rând tuturor ”etichetelor” de pe piața românească și internațională! Asta mi-a făcut alcoolul! (un spirit de glumă; bine că n-am rămas gravidă!)

Dragii mei și dragele mele abstineți sau în luptă cu dușmanul, vreau să vă spun cu toată sinceritatea cu care am fost plăsmuită, că pe tot timpul ”libertății” mele am fost de fapt cu lanțuri și la mâini și la picioare și toți diavolii dansau în jurul meu ca la carnaval.

Așadar în viața noastră, a celor ce am consumat nu a existat niciodată nimic cu care am fi putut asocia libertatea, pentru că de fapt era o minciună, o carceră și un drum care ne-ar fi dus sau care poate duce cu siguranță direct, sigur și fără niciun dubiu direct la cimitir.

Am foarte multe de spus și promit în mod solemn că o voi face cu toată dragostea pentru că știu că poate un cuvânt din tot ceea ce voi așterne pentru dumneavoastră, va fi de folos la fel cum și eu m-am folosit de poveștile voastre, experiențele voastre, lacrimile voastre chiar, glumele și de tot ceea ce ne leagă!

Îi mulțumesc Dumnezeului meu, așa cum mi-l închipui eu, că mi-a dat șansa să scriu aceaste rânduri.

Voi mulțumi redacției revistei că mi-a dat ocazia să scriu invintându-mă să-mi aștern gândurile pe hârtie, vă mulțumesc vouă celor ce citiți acum, mulțumesc A.A-ului și tuturor membrilor săi fără de care ”n-am fi”!

Cred cu tărie că noi trăim prin noi! Și cred că trebuie să avem grijă de noi pentru că numai noi știm cum se face!

Respectele mele,

R.R.

A trecut mai bine de un an... am descris și povestit multe întâmplări din timpul alcoolismului meu, dar am evitat să-mi scriu povestea.

Mi-am zis că nu este necesar, că nu are nimeni neaparăt nevoie să o știe, că sunt deja atâtea povești... am fost și sunt mereu deschisă să vorbesc sau să scriu despre alcoolism, dar de la cap la cap nu am pus povestea încă; poate pentru că abstinența a venit atât de neașteptat de nimeni (nici de mine), fără a avea vreodată vreun gând să încetez băutul complet (toate luptele mele concentrându-se asupra încercării, în final obositoare și fără de rezultat pozitiv, de a controla cantitatea de băutură) .

Știu acum că m-am născut să devin alcoolică, altfel nu poate fi!

De la mama mea am învațat, pe atunci inconștient că sticla se ascunde, să nu vadă (în caz că ne vizita cineva... de obicei bunica) cât bea tata. Dar îi mai lua din conținutul sticlei (când nu vedea) ca să-i dea mai târziu când goală fiind o trimitea să-i mai cumpere, sau mai ascundea sticle cumpărate pentru el să le aibă când le va cere.

Mama, săraca nu a putut să mă învețe de ale vieții prea multe... mai întâi, nici ea nu știa, s-a măritat tânără ca să scape din o familie ce nu o mai dorea (mama ei se recăsătorise și avea un băiat cu noul soț), a simțit emoțional și fizic asta, așa că s-a dus după primul ce i-a ieșit în cale, tata. Mi-a povestit mama că o ruga bunica ei: nu te du după el, că e bețivan... dar mama cred ca l-a și iubit și s-a dus...

Așa am venit și eu pe lume, cu alcoolul ca fiind ceva ce transforma starea de bine de la noi în teroare... la alte familii unde nu se bea simțeam pace și armonie și, copil fiind visam că atunci când voi fi mare așa o familie îmi doresc și eu, nimic mai mult.

Și Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea și exact asta mi-a dat: pace și armonie... dar mai întâi a trebuit să descopăr că le am, să trec prin chinurile experienței mele cu alcoolul pentru ca în final, tot prin harul și mila lui Dumnezeu să înțeleg ce se întâmplă cu mine.

Din păcate (sau așa a fost să fie), mama nu a avut timp să-mi ofere iubire, știam că mă iubește, dar era prea ocupată de a se îngrijii de casa, masă, familie, soț iar despre cele ale sufletului nu știa nici ea cred... așa că la primele mele experiențe emoționale pe care nu am știut cum să le gestionez mi-am cumpărat o sticlă de vodcă pe care am băut-o pe ascuns cu scopul de a dormi și uita.

Consider că din acel moment deja am devenit alcoolică, cu toate că până la finalul acceptat și de mine am trecut prin toate etapele alcoolismului pe o durată de aproape 18 ani. Am băut la început doar când simțeam că nu fac față realității-de la acea sticlă de vodcă până la următoarea întâmplare compulsivă au trecut mai întai cam 3 ani, dar de fiecare dată brutal, alcool cu multe grade așa cum avem pe la noi, de aia sevrajul s-a instalat destul de repede.

De aici am constatat mai târziu, în abstinență, că alcoolul nu mi-a plăcut, l-am băut ca să uit și de fiecare dată fără să mă vadă nimeni, pe ascuns... predispoziția de a deveni alcoolică fiind în genele mele, am declanșat-o cu prima sticlă întreg băută!... putea fi și altă dependență, dar la alcool a fost ușor de ajuns, sau aveam o atracție inconștientă moștenită ori așa am văzut că fac și alții .

Dumnezeu mi-a purtat pașii pe alte meleaguri apoi și așa am cunoscut vinul. Am schimbat tipul de băutură, de vodca nu m-am mai atins (poate asta m-a și salvat) și am rămas la vin și bere. Nu pot să vă spun dacă din cauza inconștienței mele sau din cauza alcoolului care a pus stăpânire pe mintea mea în anii ce-au urmat, nu am știut ce este cu mine, nu am căutat nici o explicație, am trăit la voia întâmplării fără ca EU să am vreo influență, cred că și bunul gând și reușita de a nu bea cât am fost gravidă tot de la Dumnezeu a venit. Altfel nu pot explica de ce acea perioadă pe care am considerat-o cea mai frumoasă din viața mea de atunci nu am văzut că se datorează lipsei alcoolului.

După o vreme de la nașterea copilului (după ce nu am mai alaptat) boala a trebuit să-si urmeze cursul... așa că trebuia recuperat...

După câteva băute în care de acum scăpam controlul mult mai des, soțul meu și-a dat seama ce se întâmplă cu mine, dar amândoi încă fără a vedea o soluție. La început mi s-a spus blând, apoi agresiv, apoi alternat să beau mai puțin... în scurt timp mi-am dat seama că soțul meu nu mă protejează și trebuie să mă ascund bine dacă vreau să nu mă prindă băută, altfel va știi toată lumea.

Recunosc că sunt o persoană destul de introvertită cu oamenii normali, ceva    s-a intamplat în copilărie și adolescență care m-a făcut să mă retrag, apoi pentru că trebuia să beau și să nu mă vadă nimeni îmi era necesar să fiu cât mai mult singură. Nu mi-a fost greu. Soțul meu muncea de dimineața până seara separat de mine, de ceilalți oameni mă feream... dar cum boala este progresivă... toți au aflat în final...

Mai întâi am început să uit ce făcusem seara, când ajungeam în pat, tremurăturile erau la ordinea zilei, răul dimineților când doar sufletul nu mi     l-am vomat, durerea din tot corpul și toți mușchii, imposibilitatea de a gândi rațional... beam câte o săptămână zilnic crescând cantitatea, apoi, ciudat, mă opream și încercam să mă refac... trecea o vreme și o luam de la capăt, de la o pauză de 2-3 luni, la noi pe perete, în dormitor, a ajuns scris de sotul meu: Mirela este beată la fiecare trei săptămâni: NOROC!

Dacă refac cursul corect ,mai întâi am ajuns cu 4,2% mie alcoolemie în sânge la spital, asta nu a fost nimic căci în afară de tremurături și dureri de corp nu am pățit nimic, m-am oprit o vreme până mi-am revenit promițând și crezând în îndreptare... ciclul s-a reluat... o alta dată în urma unui scandal amplu, am luat brusc, obligată de împrejurări, hotarârea să nu mai beau până la anul nou... atât a trebuit!

“Mai întâi am început să uit ce făcusem seara, când ajungeam în pat, tremurăturile erau la ordinea zilei, răul dimineților când doar sufletul nu mi l-am vomat, durerea din tot corpul și toți mușchii, imposibilitatea de a gândii rațional....“

Creierul obișnuit cu mult alcool nu a mai putut funcționa normal, (normal pentru el era cu alcool), neuronii și legăturile dintre neuroni au fost afectate, am intrat seara în delir, am început să aud și să cred voci în minte, să am viziuni, coșmaruri, trei crize de delirum tremes...curios, nu a remarcat nimeni, era într-o perioadă aglomerată a anului, (chiar ca și cea de acum)... totul s-a sfârșit în cea de-a treia zi, seara când vocea din minte mi-a spus să mă duc în beci să-i aduc vin, doar atunci a revenit rațiunea și gândirea știind că în beci nu este vin, soțul meu l-a turnat pe tot la canal.

Mi-am dat seama ca sunt închipuiri, m-am speriat (cred, nu mai știu) și pentru prima dată am acceptat ajutor. Am mers trei luni la întâlnirile Caritas pentru dependenți, am căutat informații despre alcool pe internet, am descoperit un forum unde am început să citesc... nu a fost însă îndeajunsă suferința.... după anul nou așa cum mi-am propus am băut din nou și a urmat înca un ciclu de doi ani și jumătate de luptă cu controlul.

Totuși, acum era o diferență, această luptă era ceva mai conștientă, știam, simțeam că nu este în ordine să beau așa de mult!

Am încercat tot ce am putut, în ultimul an și jumătate am notat chiar și cantitatea băută, după o săptămână - 10 zile de băutură în care nu notam nimic, doream să arunc caietul, totuși ceva m-a oprit și sinceră am notat mai departe zilele... mereu îmi era frică să nu mă mai apuce vreo criză, așa că atunci când încercam să mă refac, mai consumam zilnic ceva descrescător să nu mă opresc dintr-o dată.

Am descoperit la sfârșitul anului că zilele cu băutură le întrec mult pe cele fără băutură.

În fața adevărului scris de mine, iar nu mi s-a părut firesc...

Am trăit acești ani dublu, în interior lupta  cu demonii alcoolului, în exterior, cu frica să nu afle soțul meu ceva, să mă feresc de mica societate din jurul meu, de copil. O parte mare am reușit să le ascund, o parte, nu... ele au avut rolul de a mă aduce mai aproape de abstinență.

Un moment declanșator a avut-o o întrebare a soțului meu:

El: -De ce ne faci nouă toate astea, de ce ne faci să suferim?

Eu: -Dar eu nu vreau să vă fac să suferiți!

Apoi gândul cel bun mi-a trimis această întrebare: Dacă EU nu vreau să vă fac să suferiți, atunci cine o face?

Așa am pornit în căutarea aflării adevărului ,nu știam unde să-l caut, așa că am început cu librăria din oraș. Nici nu știam exact ce caut, vroiam să aflu ceva despre alcoolism, asta căutam, o carte cu informații, în schimb Dumnezeu mi-a pus în mâini o carte care mi-a dezvăluit natura noastră omenească, m-a învățat despre sinele adevărat și sinele fals, ego ,emoții, durere, dorințe și impulsuri și m-a învățat să traiesc AZI, să cred că momentul prezent este tot ce am și că nimic nu pot face decât pentru AZI. Dar de băut, tot nu mă puteam opri...

Ajungem la abstinență când suntem la fundul sacului. Eu nu eram la fundul sacului social, aveam soțul, copilul, totul azi ca și ieri... dar emoțional, durerea mea de azi se așeza peste durerea veche de ieri într-o cumplită neînțelegere a ce se întamplă... în final înțelesesem că ceva în mine vrea alcool și că nu  pot să-l opresc. Așa că fundul sacului meu este suferința provocată de alcool, suferința care ajunsese atât de mare încat, atunci când nu am mai suportat-o, jugul ei s-a rupt... și eu reușesc greu să o descriu, e ca un scurtcircuit când un aparat primește prea mult curent... așa pot explica eu ceea ce nu se poate explica, adică mila lui Dumnezeu pentru mine care m-a eliberat atunci când egoul alcoolului l-am lăsat să cadă.

Așa am deschis într-o dimineață (după trei zile de umblat aiurea ca să beau pe unde pot, acasă nu puteam, aveam musafir pe mama) din nou forumul, unde de data asta găseam foarte multe informații care mi se potriveau, care de data asta eram deschisă să le accept. Ce m-a salvat în acea zi? Să trăiesc doar pentru azi, să nu mă gândesc la ziua de mâine, să nu beau doar pentru 24 ore.

Alături de învățăturile pe care le citisem în carte, programul era la fel, doar pentru azi.

Așa am hotărât pentru acea zi să nu beau.

Și când suntem dispuși să cerem ajutor, oameni, situații, întâmplări folositoare îți ies deodată în cale, așa a fost și cu mine. (Coincidențele sunt felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim! Einstein) 

Un membru al comunității AA  bineintenționat de a face un pas 12 m-a contactat, a avut cu răbdare și bunavoință darul să-mi prezinte programul, m-a ascultat, sfătuit, îndrumat... eu l-am ascultat... și iată-mă acum, fericită, abstinentă... totul datorându-se unui program și unor oameni excepționali pe care am avut bunavoința și mintea deschisă de ai asculta.

Merg cu regularitate la întâniri, acolo mă simt ACASĂ, în casa sufletului meu... am auzit  o povestire cum că un băț se poate rupe ușor în două cu mâinile, dar încearcă să rupi o legatură de bețe... nu poți... așa este și la noi, uniți, alături de grup rămânem împreună și suntem imuni în fața alcoolului.

Mirela

În țara noastră, ca și în alte țări, alcoolul reprezintă o problemă a vieții de zi cu zi, punând serioase probleme sociale și familiale. Alcoolul este și va fi legat mereu, insolubil de destinul omului. Apărut în preistorie, n-a încetat să-și dezvolte producția, să se transforme și să-și impună uzul și abuzul.

Prezent în primele poțiuni magice, rezervat mai întâi practicelor sacre, acum îl găsim în mii de soiuri de vin , bere, lichioruri sau alte băuturi distilate. De fapt alcoolul despre care se vorbește, este o moleculă chimică perfect definită, cu proprietăți cunoscute, numită etanol.

Relațiile dintre om și alcool nu au fost niciodată simple. La început rolul sacru, festiv, curativ, îi conferă calități și apartenențe benefice. Ulterior, consumul abuziv, tulburările psihice și somatice îi conferă calități și apartenențe malefice.

În evoluție, în secolul XIX, mutațiile tehnologice, demografice și sociologice provocate de revoluția industrială au determinat apariția unui element nou: ALCOOLISMUL

Acesta era un fenomen de masă, întâlnit atât în țările dezvoltate cât și în cele mai puțin dezvoltate.

Astăzi i se adaugă consumul și dependența de droguri cu care alcoolismul nu trebuie confundat.

Suntem în fața unor reale probleme: Milioane de victime ale abuzului de alcool, antrenează după ei ; familii distruse, copii lipsiți de educație, accidente, tâlhării, crime, etc. Care este atitudinea noastră vizavi de alcool? Cum răspundem dilemei: milioane de consumatori satisfăcuți în raport cu milioane de alcoolici dependenți și cu probleme de intoxicație cronică?

Toți încercăm să bem de plăcere, să ne sărbătorim diferitele evenimente cu un pahar în mână. Unde este greșeala prin care se ajunge deseori la dependență și la tulburări fizice și psihice?

Dacă vă puneți întrebări cu privire la alcool și consumul său, despre alcoolism și urmările lui, dacă vă propuneți să reduceți consumul de alcool sau să nu mai beți de loc, sperăm să găsiți răspuns în cadru întâlnirilor AA.

Să ne fie foarte clar! Alcoolismul o dată instalat îl ai pentru totdeauna. Numai că alcoolicii activi continuă să ”tragă la măsea” pe când alcoolicii pasivi ”nu mai beau” nici o picătură de alcool, atunci când sunt determinați să o facă.

Acești alcoolici pasivi îi numim alcoolici recuperați. Ei sunt ”vindecați” doar atât timp cât nu ” beau” acea picătură, acel, prim pahar cu alcool. După acel prim pahar urmează indiscutabil o sută sau mai multe. Nu o singură dată mi-a fost dat să trăiesc pe viu următoarea experiență plină de semnificații, fie în spital, fie în afara lui, oameni, evident mușcați de alcoolism auzeau de la noi(membrii AA) idei esențiale și nemaipomenit de simple, legate de boala alcoolismului și mai ales de metoda AA de vindecare(recuperare). Doar un exemplu: Principiul celor 24 de ore. 

Simplu până la genial, nu facem nici un fel de promisiuni. Nu spunem că nu vom mai bea niciodată. Ne străduim să rămânem abstinenți numai pentru următoarele 24 de ore. Încercăm pur și simplu să trăim o zi fără alcool. Dacă simțim impulsul de bea, nici nu-i cedăm, nici nu-i rezistăm. Ne limităm doar a amâna această băutură pentru mâine. Și fiecare mâine devine un repetat azi.

Dar, mai presus de toate, încercăm să fim conștienți în acest timp că, oricât de lungă ne este abstinența , rămânem alcoolici.

Interlocutorii rămâneau stupefiați(dacă nu erau ironici, dezinteresați sau zeflemiști) și atacau: De unde să știu eu așa ceva? Și aveau dreptate, nu aveau de unde să știe. Scrie undeva asta? Deci o lipsă totală de informații elementare, dar, și dezinteresul de a afla, chiar atunci când cineva dorește să le spună, să-i informeze . DA! Scrie! În cartea ”ALCOOLICII ANONIMI” și nu numai, carte pe care v-o propunem să o studiem împreună. Dar, vedeți dumneavoastră că după ce am ascultat toată viața ”muzică de chef”, este foarte greu să ascultăm dintr-o dată ”muzică simfonică”, de aceea se caută o mie de motive de a nu participa la întâlnirile AA.

După cum vă spuneam cartea ”Alcoolicii Anonim! sau ”Viața fără băutură ” sunt niște super abecedare de recuperare din alcoolism.

Am dori ca cei care cred că au probleme cu alcoolul(și chiar au atâta timp cât au ajuns la internare sau internări) să nu mai spună: ”Nu am auzit așa ceva de când sunt” sau ”Nu mă interesează o pot rezolva singur”(cei cu internări repetate știu că nu se poate de unul singur).

Vedeți dumneavoastră, chestia aceasta cu aflarea unor cuvinte sau idei despre recuperarea din alcoolism e cam la fel cu Biblia și credința tradusă în fapte; Dacă ai auzit cuvântul lui Dumnezeu(Biblia), s-ar cuveni să-l îndeplinești, nu? Căci dacă-l cunoști și-l calci conștient că-l calci, deci nu asculți de el, te cam paște moartea.

Dar, nimeni nu vă obligă să vă lăsați de băut alcool. Nici noi nu știam mare lucru despre alcool și alcoolism. Fiecare aveam o idee proprie despre cuvântul alcoolic, îl atribuiam vagabonzilor irecuperabili, epavelor sociale, boschetarilor. Credeam că alcoolismul înseamnă lipsă de voință și slăbiciune de caracter. Unii am opus rezistență timp îndelungat ideii de a recunoaște că suntem alcoolici. Alții o recunosc doar parțial.

„Participând la întâlnirile AA am încetat să ne mai amăgim și să-i mai amăgim și pe alții, că noi putem stăpâni alcoolul, atunci când toate ne dovedeau contrariul...”

Majoritatea însă dintre noi (care suntem în AA) am aflat și ne-am convins că alcoolismul este o boală. Recunoaștem că e absolut normal, natural, să tratezi un rău care te amenință să te distrugă. 

Tratamentul din spital tratează în special alergia fizică și refacerea organismului, dar boala noastră este în cap, ne face să ne gândim că așa este bine și că nimic nu ni se poate întâmpla dacă vom bea un pahar de bere, dar sigur ni se va întâmpla ceea ce ni s-a întâmplat mereu.

Participând la întâlnirile AA am încetat să ne mai amăgim și să-i mai amăgim și pe alții, că noi putem stăpâni alcoolul, atunci când toate ne dovedeau contrariul.

Despre toate acestea aflăm în grupul AA dar trebuie să știți noi nu căutăm prozeliți pentru o sectă nebețivă, noi transmitem numai mesajul AA, pur și simplu noi dăm informații. Cine vrea să beneficieze de ele , e bine , cine nu, e problema lui.

Poate că v-ar interesa de pe acum unele sugestii și câteva întrebări puse de obicei de nebăutorii începători(noii membrii AA)

1. Ce voi face și ce voi spune la o petrecere cu băuturi alcoolice?

2. Să mai țin băutură în casă?

3. Cum să le explic oamenilor de ce nu mai beau acu?

4. Ce se va întâmpla cu insomnia?

5. Să intru prin baruri , chiar dacă nu voi consuma?

6. Este necesar să renunț la vechile tovărășii și la vechile obiceiuri ?

La toate aceste întrebări veți găsi răspunsuri în literatura AA și la întâlnirile de grup AA.

Să vă dea Dumnezeu gândul cel bun, de a face alegerea cea bună și de a păși împreună cei 12 Pași ai Alcoolicilor Anonimi.

Constantin- Suceava

Îmi amintesc că pe când aveam 6 ani părinții mei au divorțat. În familia mea se consuma mult alcool. Eu am fost dată în grija mamei, mutându-ne într-o casă cu chirie. Tatăl meu s-a recăsătorit, ne plătea pensie alimentară. Mama mea, cu timpul, s-a recăsătorit și ea și am avut și o soră vitregă. Lucrau amândoi ca să nu ducem lipsa de nimic iar eu fiind mai mare decât sora mea cu 7 ani, mai aveam grijă și de ea. Înainte de a împlini 14 ani ne-am mutat cu toții într-un apartament. O vedeam de multe ori amețită iar sticle cu alcool găseam prin toată casa. Cam tot pe atunci an început și eu să merg la chefuri, îmi plăcea să mă distrez cu prietenii, să beau lichior sau bere. La 20 de ani m-am măritat și am avut primul copil, o fată, iar la diferență de 7 ani a venit pe lume și băiatul. Locuiam împreună cu bunica mea și primeam mare ajutor de la ea. Avea multă grijă de copii iar eu aveam mai mult timp de băut. Îmi plăcea să beau mult pe ascuns, Aveam și eu sticle ascunse peste tot. Au urmat certuri iar eu crezând că fac bine, am intentat divorț. Bineînțeles că am pierdut și soțul, casa, copii și locul de muncă. Am vrut sa îmi refac viața cu altcineva dar nu a mers. Copii terminaseră școala și au plecat din țară, țineam legătura cu ei, mă vizitau când veneau dar vedeau că eram mai tot timpul băută. În ultimii 4 ani am avut 5 internări la psihiatrie, cu sevraje urâte inclusiv delirium-tremens. După externări luam tratamentul 2 săptămani iar apoi din nou mă reapucam de băut, conștientă fiind că am o problemă. Slabisem mult, nu mai puteam mânca dar beam orice pentru a ajunge la starea de euforie dorită. Am dat telefon copiilor, le-am spus că nu mai pot, am ajuns o epavă. Cu ajutorul lor, m-am internat într-o clinică privată, am făcut tratament pentru depresie și alcoolism. Am urmat tratamentul recomandat timp de 6 luni. Cu intervenția copiilor, fostul meu soț, tatăl lor, m-a reprimit în casă. Așteptam să treacă timpul ca să mai pot bea și eu măcar un pahar. Și l-am băut... după 7 luni de abstinență. Nu m-am mai putut opri, băusem tot ce aveam prin casă, eram tot într-o beție. Fostul meu soț a luat legatura cu copii și le-a spus că am băut și că nu mă mai opream. În tot acest timp, fata mea s-a interesat de toate aspectele alcoolismului și m-a chemat la ea în străinătate. M-a învățat să folosesc un calculator și internetul, mi-a povestit despre AA și m-a înscris pe un forum dedicat recuperării din alcoolism.

Citind povestile alcoolicilor, s-a declansat ceva în interiorul meu. Mi-am dat seama ca alcoolismul este o boală. Toată viața mea s-a derulat prin fața ochilor și am început să plang, de data aceasta însă lacrimile fiind de bucurie. Îmi regăsisem credința pierdută în Dumnezeu și tocmai aflasem ce sunt. Nu după mult timp, am revenit în țară, am găsit AA-ul și am început să merg la întâlniri. 

“Așteptam să treacă timpul ca să mai pot bea și eu măcar un pahar. Și l-am băut... după 7 luni de abstinență. Nu m-am mai putut opri, băusem tot ce aveam prin casă, eram tot într-o beție“

Hotarâtă, am început să urmez programul, cei 12 pași și am început să îl aplic. Datorită AA-ului în luna mai a acestui an am completat primul meu an în abstinență. Beneficiile acestui prim an au fost numeroase: mi-am recăpătat soțul, copii, oamenii dragi din viața mea și poate cel mai mare câștig a fost dezvoltarea spirituală și revenirea la credința într-o Putere Superioară care a făcut pentru mine tot ceea ce eu nu puteam face.

Am pierdut mult însă acum sunt mult mai fericită și stând departe de primul pahar viața mea a căpătat un nou sens. 

Împreună cu un alt alcoolic am creeat un grup și în orașul nostru, pe care l-am denumit “Doar azi”.

 

Carmen,

”Doar azi”, Cugir

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)