Citim ce am scris despre Noi Înșine...

Cum mă prezint? Simplu: Aurelia, alcoolică.

Dacă în urmă cu 10 ani cineva mi-ar fi spus că am să devin alcoolică aş fi fost în stare să-l bat, deşi violenţa nu mă caracterizează. Şi cu toate acestea am devenit alcoolică.

Timp de 45 de ani viaţa mea s-a derulat liniştit fără suişuri şi coborâşuri. Aveam un servici bun-inginer chimist- aveam casa mea şi un băiat. Fiind divorţată nu îmi lipsea decât un suflet apropiat mie, cu care să suport binele şi răul. În toţi aceşti ani, nu pot să spun că nu am consumat deloc alcool, dar alcoolul nu era atunci o problemă pentru mine. Îmi plăcea câte un pahar  de coniac la diverse ocazii dar nu făceam din consumul de alcool un obicei.

Odată cu anul 2001, am început să consum alcool din ce în ce mai des. Am întâlnit  şi un bărbat care era consumator de alcool. Am început o relaţie cu el şi am hotărât să locuim împreună. Au apărut greutăţi cu serviciul şi cu băiatul meu. Adunate toate la un loc mă făceau să consum alcool pentru a evita pe moment toate nemulţumirile vieţii. Nu mi-am dat seama că alunec pe panta beţiei. Eram într-un cerc vicios. Consumam zilnic alcool, după ce ajungeam acasă de la serviciu. Nu-mi plăcea berea, dar îmi plăceau votca şi coniacul. Abia în anul 2005 mi-am dat seama că am o problemă cu alcoolul după ce am ajuns la dezalcoolizare. Mi-am spus atunci că n-o să mai ajung acolo niciodată, dar nu a fost aşa. După trei luni de abstinenţă am crezut că voi putea controla consumul de alcool, dar dezastrul a fost şi mai mare. De-abia aşteptam să ajung acasă de la serviciu ca să pot bea. Îmi procuram zilnic sticlele de votcă şi le ascundeam ca să nu le găsească fiul meu sau soţul ( cel de-al doilea). Realitatea este că nu aveam pe nimeni lângă mine care să mă ajute să mă opresc din băut. Soţul continua să vină tot timpul băut acasă să-mi facă numai reproşuri şi ameninţări că mă va părăsi. Fiul meu a plecat la lucru departe de casă şi de mine. În aceste condiţii, singura mea ’’bucurie’’ era sticla de votcă. Ajunsesem în anul 2006 să consum câte 1,5-2 litri votcă pe zi. Nu mă mai interesa nimic: nici cum arăt, nici ce spune lumea, nici  ce se întâmplă cu serviciul meu. În perioada din zi (dimineaţa, cât eram la serviciu) când nu beam, eram conştientă de tot răul ce mi-l făceam şi îmi promiteam mie că nu o să mai beau. Dar cum ajungeam acasă, primul lucru era să-mi fac provizia de votcă până în ziua următoare. Aşa că, în august 2006 am ajuns din nou la dezalcoolizare. A urmat o perioadă de patru luni când n-am consumat alcool, după care am început din nou. În februarie 2007 soţul m-a părăsit. Eram din nou singură. Îmi înnecam amarul şi singurătatea în băutură. Mama mea era cea care se ruga pentru mine. Încerca să mă controleze, dar eu  găseam mijloace de a-mi procura băutura şi de a o ascunde de ea. Ajunsesem să mă trezesc dimineaţa consumând rapid 300 ml votcă pentru a-mi putea coordona mişcările. Zilnic îmi propuneam să nu mai beau, dar nu mă puteam opri.

Credinţa în Dumnezeu slăbise, mă gândeam din ce în ce mai puţin la EL. Cu toate acestea Dumnezeu a avut grijă de mine. Mi-a arătat, în vis, printr-un preot că a sosit momentul să încetez băutul. Acel vis m-a speriat încât din acel moment nu am mai băut. Am cunoscut apoi grupul A.A. care a devenit pentru mine a doua familie. Au trecut de atunci 5 ani şi jumătate. Mi-am recăpătat încrederea în Dumnezeu şi în forţele mele. Încerc să ajut şi  alţi alcoolici, spunându-le povestea vieţii mele. 

Am participat, de asemenea, la două programe de psihoterapie de grup şi am reuşit să-mi identific gândurile şi sentimentele care m-au îndepărtat de esenţa mea divină. Am învăţat să-mi înving slăbiciunile.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu şi celor care m-au sprijinit în aceşti ani minunaţi de abstinenţă şi doresc ca lumea să înţeleagă monstruozitatea acestei boli numită alcoolism. 

În viața unui alcoolic nu există cale de mijloc când vine vorba de ”licoare”. Niciodată ”poate că”, niciodată ”o singură dată”, niciodată „de mâine ” sau orice alt artificiu. Este foarte adevărat că mulți am vrut să fim eroi, am vrut să fim lei-paralei, am vrut să fim stăpâni pe situație! Este greu să credem sau mai bine aș începe să vorbesc despre mine ,nu? Poveștile noastre nu sunt la fel, fiecare are ”romanul” său însă citindu-ne sau ascultându-ne ajungem cu toții la un consens. Fiecare dintre noi înțelege exact același lucru!Nu există loc de interpretare,de imaginație ,cum se întâmplă atunci când privim un tablou,de pildă!Numai și numai noi ne înțelegem limba pe care o vrobim.Pentru că e totuși un paradox,nu?Vorbim românește,englezește,chineză ,fiecare după caz insă numai un alcoolic poate înțelege un alt alcoolic.Pentru o altă persoană limbajul nostru este unul codat imposibil de descifrat de vreo persoană din afară.

“Eram o bătaie de joc din cap până în picioare, mă lăsasem pradă mizeriei în toată splendoarea ei dar nu uitam să mă machiez și să mă rujez ca nu cumva să existe cineva mai hidos ca mine!“

 Mă privesc acum și zâmbesc . Zâmbesc dulce și nu dulce-amar.Și asta pentru că trăiesc !Încă...trăiesc.Nu voi intra in amănunte acum, privitor la ceea ce am trăit, dar o voi face cu următoarea ocazie pentru că și aceea este o experiență pe care vreau să o împărtășesc cu toți cei care  luptă să-și recapete libertatea!

Libertate...despre asta voi scrie în continuare.Dacă ar fi să analizăm acest cuvânt ce-am face ?I-am da definiția în primul rând ,care spune că libertatea înseamnă puterea pe care o avem de a face tot ceea ce dorim! Cam așa, nu? Dar... știam eu oare ce însemna să fiu liberă? Nu,nu știam.

Confundam libertatea cu dezordinea, cu anarhia! Eu eram precum o țară în care domnea anarhia. Iar la dreapta domniei, stătea alcoolul care mi se înfățișa în cele mai strălucitoare ”straie ”ale sale.

Eu eram captivă într-o libertate dezordonată cu un dictator ce dorea să mă anihileze ca și când i-aș fi greșit cu ceva! 

În ”libertatea” mea eram doar eu și alcoolul. Nu mai conta aproape nimic, mai ales în ultima perioadă. Cel mai crunt însă era că ajunsesem la stadiul în care nici măcar nu mă mai îmbătam astfel încât să nu mai știu de nimic. Eram într-o beție permanentă, creierul îmi era murat, efectiv ajunsesem să nu mai vreau nici măcar să se mai facă zi... Înțepenisem pe canapeaua din sufrageria apartamentului și toate cele necesare le făceam doar ca să pot ajunge din nou pe aceeiași canapea. Acolo mă aștepta ”el”, ba in pahar, ba în sticluța pitită sub pernă (depindea de cine era acasă), ba în cana de cafea, ba în doză sau chiar sticlă. Mă aștepta cuminte exact acolo unde-l puneam să aștepte! Nu întârzia niciodată, nu lipsea niciodată... era acolo pentru mine în orice moment.

Dragii mei dragi, vă spun că viața mea în timpul consumului, a bolii, a fost una haotică, dezordonată, care din fericire nu s-a terminat tragic! S-au produs tragedii dar Dumnezeul meu m-a iubit într-atât, încât mi-a dat șansa să MĂ IUBESC.

Spun acest lucru pentru că eu am convingerea că nu m-am iubit niciodată în tot acel timp în care am consumat. Mă supuneam la niște chinuri cumplite, iar și iar și în fiecare zi. O luam de la capăt mai înverșunată și mai hotărâtă, în drumul meu spre beție de parcă aș fi vrut să mă sinucid. Și beam și mai cu ciudă de fiecare dată... Mă întreb și acum... oare vroiam să mă sinucid ?

Eram o bătaie de joc din cap până în picioare, mă lăsasem pradă mizeriei în toată splendoarea ei dar nu uitam să mă machiez și să mă rujez ca nu cumva să existe cineva mai hidos ca mine!

Alcoolul m-a ruinat sufletește, m-a tâlhărit de sentimente, de emoții, de lacrimi, de iubire (în toate formulele ei), de fericire, de sănătate, de siguranță socială, de stimă de sine... m-a violat, m-a vândut și m-a revândut pe rând tuturor ”etichetelor” de pe piața românească și internațională! Asta mi-a făcut alcoolul! (un spirit de glumă; bine că n-am rămas gravidă!)

Dragii mei și dragele mele abstineți sau în luptă cu dușmanul, vreau să vă spun cu toată sinceritatea cu care am fost plăsmuită, că pe tot timpul ”libertății” mele am fost de fapt cu lanțuri și la mâini și la picioare și toți diavolii dansau în jurul meu ca la carnaval.

Așadar în viața noastră, a celor ce am consumat nu a existat niciodată nimic cu care am fi putut asocia libertatea, pentru că de fapt era o minciună, o carceră și un drum care ne-ar fi dus sau care poate duce cu siguranță direct, sigur și fără niciun dubiu direct la cimitir.

Am foarte multe de spus și promit în mod solemn că o voi face cu toată dragostea pentru că știu că poate un cuvânt din tot ceea ce voi așterne pentru dumneavoastră, va fi de folos la fel cum și eu m-am folosit de poveștile voastre, experiențele voastre, lacrimile voastre chiar, glumele și de tot ceea ce ne leagă!

Îi mulțumesc Dumnezeului meu, așa cum mi-l închipui eu, că mi-a dat șansa să scriu aceaste rânduri.

Voi mulțumi redacției revistei că mi-a dat ocazia să scriu invintându-mă să-mi aștern gândurile pe hârtie, vă mulțumesc vouă celor ce citiți acum, mulțumesc A.A-ului și tuturor membrilor săi fără de care ”n-am fi”!

Cred cu tărie că noi trăim prin noi! Și cred că trebuie să avem grijă de noi pentru că numai noi știm cum se face!

Respectele mele,

R.R.

A trecut mai bine de un an... am descris și povestit multe întâmplări din timpul alcoolismului meu, dar am evitat să-mi scriu povestea.

Mi-am zis că nu este necesar, că nu are nimeni neaparăt nevoie să o știe, că sunt deja atâtea povești... am fost și sunt mereu deschisă să vorbesc sau să scriu despre alcoolism, dar de la cap la cap nu am pus povestea încă; poate pentru că abstinența a venit atât de neașteptat de nimeni (nici de mine), fără a avea vreodată vreun gând să încetez băutul complet (toate luptele mele concentrându-se asupra încercării, în final obositoare și fără de rezultat pozitiv, de a controla cantitatea de băutură) .

Știu acum că m-am născut să devin alcoolică, altfel nu poate fi!

De la mama mea am învațat, pe atunci inconștient că sticla se ascunde, să nu vadă (în caz că ne vizita cineva... de obicei bunica) cât bea tata. Dar îi mai lua din conținutul sticlei (când nu vedea) ca să-i dea mai târziu când goală fiind o trimitea să-i mai cumpere, sau mai ascundea sticle cumpărate pentru el să le aibă când le va cere.

Mama, săraca nu a putut să mă învețe de ale vieții prea multe... mai întâi, nici ea nu știa, s-a măritat tânără ca să scape din o familie ce nu o mai dorea (mama ei se recăsătorise și avea un băiat cu noul soț), a simțit emoțional și fizic asta, așa că s-a dus după primul ce i-a ieșit în cale, tata. Mi-a povestit mama că o ruga bunica ei: nu te du după el, că e bețivan... dar mama cred ca l-a și iubit și s-a dus...

Așa am venit și eu pe lume, cu alcoolul ca fiind ceva ce transforma starea de bine de la noi în teroare... la alte familii unde nu se bea simțeam pace și armonie și, copil fiind visam că atunci când voi fi mare așa o familie îmi doresc și eu, nimic mai mult.

Și Dumnezeu mi-a ascultat rugămintea și exact asta mi-a dat: pace și armonie... dar mai întâi a trebuit să descopăr că le am, să trec prin chinurile experienței mele cu alcoolul pentru ca în final, tot prin harul și mila lui Dumnezeu să înțeleg ce se întâmplă cu mine.

Din păcate (sau așa a fost să fie), mama nu a avut timp să-mi ofere iubire, știam că mă iubește, dar era prea ocupată de a se îngrijii de casa, masă, familie, soț iar despre cele ale sufletului nu știa nici ea cred... așa că la primele mele experiențe emoționale pe care nu am știut cum să le gestionez mi-am cumpărat o sticlă de vodcă pe care am băut-o pe ascuns cu scopul de a dormi și uita.

Consider că din acel moment deja am devenit alcoolică, cu toate că până la finalul acceptat și de mine am trecut prin toate etapele alcoolismului pe o durată de aproape 18 ani. Am băut la început doar când simțeam că nu fac față realității-de la acea sticlă de vodcă până la următoarea întâmplare compulsivă au trecut mai întai cam 3 ani, dar de fiecare dată brutal, alcool cu multe grade așa cum avem pe la noi, de aia sevrajul s-a instalat destul de repede.

De aici am constatat mai târziu, în abstinență, că alcoolul nu mi-a plăcut, l-am băut ca să uit și de fiecare dată fără să mă vadă nimeni, pe ascuns... predispoziția de a deveni alcoolică fiind în genele mele, am declanșat-o cu prima sticlă întreg băută!... putea fi și altă dependență, dar la alcool a fost ușor de ajuns, sau aveam o atracție inconștientă moștenită ori așa am văzut că fac și alții .

Dumnezeu mi-a purtat pașii pe alte meleaguri apoi și așa am cunoscut vinul. Am schimbat tipul de băutură, de vodca nu m-am mai atins (poate asta m-a și salvat) și am rămas la vin și bere. Nu pot să vă spun dacă din cauza inconștienței mele sau din cauza alcoolului care a pus stăpânire pe mintea mea în anii ce-au urmat, nu am știut ce este cu mine, nu am căutat nici o explicație, am trăit la voia întâmplării fără ca EU să am vreo influență, cred că și bunul gând și reușita de a nu bea cât am fost gravidă tot de la Dumnezeu a venit. Altfel nu pot explica de ce acea perioadă pe care am considerat-o cea mai frumoasă din viața mea de atunci nu am văzut că se datorează lipsei alcoolului.

După o vreme de la nașterea copilului (după ce nu am mai alaptat) boala a trebuit să-si urmeze cursul... așa că trebuia recuperat...

După câteva băute în care de acum scăpam controlul mult mai des, soțul meu și-a dat seama ce se întâmplă cu mine, dar amândoi încă fără a vedea o soluție. La început mi s-a spus blând, apoi agresiv, apoi alternat să beau mai puțin... în scurt timp mi-am dat seama că soțul meu nu mă protejează și trebuie să mă ascund bine dacă vreau să nu mă prindă băută, altfel va știi toată lumea.

Recunosc că sunt o persoană destul de introvertită cu oamenii normali, ceva    s-a intamplat în copilărie și adolescență care m-a făcut să mă retrag, apoi pentru că trebuia să beau și să nu mă vadă nimeni îmi era necesar să fiu cât mai mult singură. Nu mi-a fost greu. Soțul meu muncea de dimineața până seara separat de mine, de ceilalți oameni mă feream... dar cum boala este progresivă... toți au aflat în final...

Mai întâi am început să uit ce făcusem seara, când ajungeam în pat, tremurăturile erau la ordinea zilei, răul dimineților când doar sufletul nu mi     l-am vomat, durerea din tot corpul și toți mușchii, imposibilitatea de a gândi rațional... beam câte o săptămână zilnic crescând cantitatea, apoi, ciudat, mă opream și încercam să mă refac... trecea o vreme și o luam de la capăt, de la o pauză de 2-3 luni, la noi pe perete, în dormitor, a ajuns scris de sotul meu: Mirela este beată la fiecare trei săptămâni: NOROC!

Dacă refac cursul corect ,mai întâi am ajuns cu 4,2% mie alcoolemie în sânge la spital, asta nu a fost nimic căci în afară de tremurături și dureri de corp nu am pățit nimic, m-am oprit o vreme până mi-am revenit promițând și crezând în îndreptare... ciclul s-a reluat... o alta dată în urma unui scandal amplu, am luat brusc, obligată de împrejurări, hotarârea să nu mai beau până la anul nou... atât a trebuit!

“Mai întâi am început să uit ce făcusem seara, când ajungeam în pat, tremurăturile erau la ordinea zilei, răul dimineților când doar sufletul nu mi l-am vomat, durerea din tot corpul și toți mușchii, imposibilitatea de a gândii rațional....“

Creierul obișnuit cu mult alcool nu a mai putut funcționa normal, (normal pentru el era cu alcool), neuronii și legăturile dintre neuroni au fost afectate, am intrat seara în delir, am început să aud și să cred voci în minte, să am viziuni, coșmaruri, trei crize de delirum tremes...curios, nu a remarcat nimeni, era într-o perioadă aglomerată a anului, (chiar ca și cea de acum)... totul s-a sfârșit în cea de-a treia zi, seara când vocea din minte mi-a spus să mă duc în beci să-i aduc vin, doar atunci a revenit rațiunea și gândirea știind că în beci nu este vin, soțul meu l-a turnat pe tot la canal.

Mi-am dat seama ca sunt închipuiri, m-am speriat (cred, nu mai știu) și pentru prima dată am acceptat ajutor. Am mers trei luni la întâlnirile Caritas pentru dependenți, am căutat informații despre alcool pe internet, am descoperit un forum unde am început să citesc... nu a fost însă îndeajunsă suferința.... după anul nou așa cum mi-am propus am băut din nou și a urmat înca un ciclu de doi ani și jumătate de luptă cu controlul.

Totuși, acum era o diferență, această luptă era ceva mai conștientă, știam, simțeam că nu este în ordine să beau așa de mult!

Am încercat tot ce am putut, în ultimul an și jumătate am notat chiar și cantitatea băută, după o săptămână - 10 zile de băutură în care nu notam nimic, doream să arunc caietul, totuși ceva m-a oprit și sinceră am notat mai departe zilele... mereu îmi era frică să nu mă mai apuce vreo criză, așa că atunci când încercam să mă refac, mai consumam zilnic ceva descrescător să nu mă opresc dintr-o dată.

Am descoperit la sfârșitul anului că zilele cu băutură le întrec mult pe cele fără băutură.

În fața adevărului scris de mine, iar nu mi s-a părut firesc...

Am trăit acești ani dublu, în interior lupta  cu demonii alcoolului, în exterior, cu frica să nu afle soțul meu ceva, să mă feresc de mica societate din jurul meu, de copil. O parte mare am reușit să le ascund, o parte, nu... ele au avut rolul de a mă aduce mai aproape de abstinență.

Un moment declanșator a avut-o o întrebare a soțului meu:

El: -De ce ne faci nouă toate astea, de ce ne faci să suferim?

Eu: -Dar eu nu vreau să vă fac să suferiți!

Apoi gândul cel bun mi-a trimis această întrebare: Dacă EU nu vreau să vă fac să suferiți, atunci cine o face?

Așa am pornit în căutarea aflării adevărului ,nu știam unde să-l caut, așa că am început cu librăria din oraș. Nici nu știam exact ce caut, vroiam să aflu ceva despre alcoolism, asta căutam, o carte cu informații, în schimb Dumnezeu mi-a pus în mâini o carte care mi-a dezvăluit natura noastră omenească, m-a învățat despre sinele adevărat și sinele fals, ego ,emoții, durere, dorințe și impulsuri și m-a învățat să traiesc AZI, să cred că momentul prezent este tot ce am și că nimic nu pot face decât pentru AZI. Dar de băut, tot nu mă puteam opri...

Ajungem la abstinență când suntem la fundul sacului. Eu nu eram la fundul sacului social, aveam soțul, copilul, totul azi ca și ieri... dar emoțional, durerea mea de azi se așeza peste durerea veche de ieri într-o cumplită neînțelegere a ce se întamplă... în final înțelesesem că ceva în mine vrea alcool și că nu  pot să-l opresc. Așa că fundul sacului meu este suferința provocată de alcool, suferința care ajunsese atât de mare încat, atunci când nu am mai suportat-o, jugul ei s-a rupt... și eu reușesc greu să o descriu, e ca un scurtcircuit când un aparat primește prea mult curent... așa pot explica eu ceea ce nu se poate explica, adică mila lui Dumnezeu pentru mine care m-a eliberat atunci când egoul alcoolului l-am lăsat să cadă.

Așa am deschis într-o dimineață (după trei zile de umblat aiurea ca să beau pe unde pot, acasă nu puteam, aveam musafir pe mama) din nou forumul, unde de data asta găseam foarte multe informații care mi se potriveau, care de data asta eram deschisă să le accept. Ce m-a salvat în acea zi? Să trăiesc doar pentru azi, să nu mă gândesc la ziua de mâine, să nu beau doar pentru 24 ore.

Alături de învățăturile pe care le citisem în carte, programul era la fel, doar pentru azi.

Așa am hotărât pentru acea zi să nu beau.

Și când suntem dispuși să cerem ajutor, oameni, situații, întâmplări folositoare îți ies deodată în cale, așa a fost și cu mine. (Coincidențele sunt felul lui Dumnezeu de a rămâne anonim! Einstein) 

Un membru al comunității AA  bineintenționat de a face un pas 12 m-a contactat, a avut cu răbdare și bunavoință darul să-mi prezinte programul, m-a ascultat, sfătuit, îndrumat... eu l-am ascultat... și iată-mă acum, fericită, abstinentă... totul datorându-se unui program și unor oameni excepționali pe care am avut bunavoința și mintea deschisă de ai asculta.

Merg cu regularitate la întâniri, acolo mă simt ACASĂ, în casa sufletului meu... am auzit  o povestire cum că un băț se poate rupe ușor în două cu mâinile, dar încearcă să rupi o legatură de bețe... nu poți... așa este și la noi, uniți, alături de grup rămânem împreună și suntem imuni în fața alcoolului.

Mirela

Îmi amintesc că pe când aveam 6 ani părinții mei au divorțat. În familia mea se consuma mult alcool. Eu am fost dată în grija mamei, mutându-ne într-o casă cu chirie. Tatăl meu s-a recăsătorit, ne plătea pensie alimentară. Mama mea, cu timpul, s-a recăsătorit și ea și am avut și o soră vitregă. Lucrau amândoi ca să nu ducem lipsa de nimic iar eu fiind mai mare decât sora mea cu 7 ani, mai aveam grijă și de ea. Înainte de a împlini 14 ani ne-am mutat cu toții într-un apartament. O vedeam de multe ori amețită iar sticle cu alcool găseam prin toată casa. Cam tot pe atunci an început și eu să merg la chefuri, îmi plăcea să mă distrez cu prietenii, să beau lichior sau bere. La 20 de ani m-am măritat și am avut primul copil, o fată, iar la diferență de 7 ani a venit pe lume și băiatul. Locuiam împreună cu bunica mea și primeam mare ajutor de la ea. Avea multă grijă de copii iar eu aveam mai mult timp de băut. Îmi plăcea să beau mult pe ascuns, Aveam și eu sticle ascunse peste tot. Au urmat certuri iar eu crezând că fac bine, am intentat divorț. Bineînțeles că am pierdut și soțul, casa, copii și locul de muncă. Am vrut sa îmi refac viața cu altcineva dar nu a mers. Copii terminaseră școala și au plecat din țară, țineam legătura cu ei, mă vizitau când veneau dar vedeau că eram mai tot timpul băută. În ultimii 4 ani am avut 5 internări la psihiatrie, cu sevraje urâte inclusiv delirium-tremens. După externări luam tratamentul 2 săptămani iar apoi din nou mă reapucam de băut, conștientă fiind că am o problemă. Slabisem mult, nu mai puteam mânca dar beam orice pentru a ajunge la starea de euforie dorită. Am dat telefon copiilor, le-am spus că nu mai pot, am ajuns o epavă. Cu ajutorul lor, m-am internat într-o clinică privată, am făcut tratament pentru depresie și alcoolism. Am urmat tratamentul recomandat timp de 6 luni. Cu intervenția copiilor, fostul meu soț, tatăl lor, m-a reprimit în casă. Așteptam să treacă timpul ca să mai pot bea și eu măcar un pahar. Și l-am băut... după 7 luni de abstinență. Nu m-am mai putut opri, băusem tot ce aveam prin casă, eram tot într-o beție. Fostul meu soț a luat legatura cu copii și le-a spus că am băut și că nu mă mai opream. În tot acest timp, fata mea s-a interesat de toate aspectele alcoolismului și m-a chemat la ea în străinătate. M-a învățat să folosesc un calculator și internetul, mi-a povestit despre AA și m-a înscris pe un forum dedicat recuperării din alcoolism.

Citind povestile alcoolicilor, s-a declansat ceva în interiorul meu. Mi-am dat seama ca alcoolismul este o boală. Toată viața mea s-a derulat prin fața ochilor și am început să plang, de data aceasta însă lacrimile fiind de bucurie. Îmi regăsisem credința pierdută în Dumnezeu și tocmai aflasem ce sunt. Nu după mult timp, am revenit în țară, am găsit AA-ul și am început să merg la întâlniri. 

“Așteptam să treacă timpul ca să mai pot bea și eu măcar un pahar. Și l-am băut... după 7 luni de abstinență. Nu m-am mai putut opri, băusem tot ce aveam prin casă, eram tot într-o beție“

Hotarâtă, am început să urmez programul, cei 12 pași și am început să îl aplic. Datorită AA-ului în luna mai a acestui an am completat primul meu an în abstinență. Beneficiile acestui prim an au fost numeroase: mi-am recăpătat soțul, copii, oamenii dragi din viața mea și poate cel mai mare câștig a fost dezvoltarea spirituală și revenirea la credința într-o Putere Superioară care a făcut pentru mine tot ceea ce eu nu puteam face.

Am pierdut mult însă acum sunt mult mai fericită și stând departe de primul pahar viața mea a căpătat un nou sens. 

Împreună cu un alt alcoolic am creeat un grup și în orașul nostru, pe care l-am denumit “Doar azi”.

 

Carmen,

”Doar azi”, Cugir

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)