Citim ce am scris despre Noi Înșine...

Povestea mea, povestea noastră

Povestea mea, povestea noastră (25)

Povești de recuperare ale Alcoolicilor Anonimi...

Cum a fost și cum este... ce ne aseamănă și ce ne deosebește... 

Sunt codependentă

26 Dec 2016 Scris de

Pentru mine grupul Al-Anon a însemnat și încă înseamnă, un ajutor deosebit de mare.

Știam de mai mult timp că eram codependentă. Citisem într-o zi, din întâmplare, caracteristicile copilului adult de alcoolic, și mă regăsisem, în fiecare. Am simțit durere, pentru că eram pusă în fața faptului de a recunoaște în sfârșit acele tipare la mine. Dar am simțit și ușurare, pentru că puteam în sfârșit să nu mă mai simt vinovată că sunt altfel decât ceilalți oameni, lucru pe care îl simțisem de mică. 

Eu nu am interacționat direct cu vreun alcoolic, însă știu că bunicul meu a fost alcoolic. Se pare că această boală de familie a ajuns și la mine și mi-a afectat viața, în special relația cu mine și cu ceilalți oameni.

Acum știu că nu sunt o ciudată, ci că sunt doar codependentă. Știu acum că am învățat pe parcursul vieții niște mecanisme prin care mă apăram de lucrurile care mă dureau. Știu acum că aceste mecanisme s-au întors mai târziu împotriva mea, pentru că ele rezolvau doar o problemă de moment, dar pe termen lung nu m-au ajutat. Ci m-au făcut să mă simt tot mai deconectată de mine, de ce gândesc, de emoțiile mele. Și de ceilalți oameni, cu care nu mai reușeam să interacționez ca înainte. Știu că, așa cum am învățat aceste mecanisme, pot să învăț și să nu le mai folosesc. Pot învăța să mă las liberă, să trăiesc, să fiu, fără să îmi mai fie frică.

Știu că așa cum codependența a căpătat o viață a ei și mi-a distrus viața, la fel și recuperarea poate căpăta o viață a ei și mă poate readuce la viață, la simțirea propriei persoane, la adevărata empatie și compasiune față de mine și față de ceilalți.

Acum am curaj să mă confrunt cu durerea de care am fugit, durerea care m-a alungat în codependență. Nu știu încă ce esență are durerea asta, sau ce îmi spune exact. Dar dacă o ascult cu înțelegere și răbdare, știu că într-o zi voi ști. Și că atunci voi fi liberă, mă voi simți așa de liberă cum nu m-am mai simțit de mult timp. Presimt această libertate și parcă îi simt gustul. Dar mai am de lucru cu mine deocamdată.

Și mai ales, știu că nu sunt singură în toată treaba asta. Am cunoscut la grupul Al-Anon multe persoane care au trecut și ele prin multe și care mă înțeleg. Multe acum au zâmbetul pe buze, sau uneori au și zile mai proaste. Dar cel puțin mă ajută să văd cum astfel de persoane se zbat și ele cu aceleași lucruri cu care mă zbat eu. Și se străduiesc să schimbe ceea ce pot schimba, sau să accepte ceea ce nu pot schimba. În acest grup nu am cum să nu mă integrez, pentru că însăși condiția mea mă face să mă integrez. Și mă bucur pentru asta. Mă bucur că am găsit grupul. Tot ceea ce am făcut până acum, anume caiete de exerciții psihologice pentru codependenți, seminarii și workshopuri, m-au adus aici: m-au pregătit să vin în sfârșit în mijlocul unui grup și să îmi recunosc problemele în fața altor oameni. Altor oameni care au și ei aceleași probleme și mă înțeleg. Și să pornesc recuperarea. Acum abia aștept să văd ce mai urmează.

Celor care se regăsesc și ei în simptomele de codependență le urez mult curaj și vreau să le spun că nu sunt singuri. Suntem mai mulți. Și împreună putem reuși să învățăm să ne bucurăm de viață. Dacă vreți să veniți la grup, vă așteptăm cu mult drag.

O codependentă

Salutare!

26 Dec 2016 Scris de

Așa încep împărtășirile mele scrise și tot așa a început și abstinența mea. Sfârșit de septembrie, o zi de miercuri , iarăși mă întâlnesc cu ziua de miercuri. În aceste zile se întâmplă ceva în cursul vieții mele, de bine sau de rău, de obicei de bine, pare că au o semnificație aparte.

Sunt în pat, după o beție cruntă, după o răbufnire a furiei și pe lângă starea de rău simt nevoia să trag o linie între ce a fost și ce urmează. Simt o putere care parcă nu îmi aparține și mă ridic, îmi repet că o să fie totul bine și că nu am de ce să îmi mai fie rușine, chiar dacă stau cu teamă că vor veni vecinii la ușă, sau cum am să scot capul din casă, sau cum am să repar laptopul care a zburat pe pereți. Toate acestea nu-și au locul aici, acum, iar eu trebuie să fac ceva.

A doua zi am fost la psihoterapie, mergeam deja de câteva luni și la fiecare ședință aveam grijă să spun că eu nu am să reușesc niciodată.

Din acea zi rotițele s-au pus in mișcare, destul de greu, e adevarat, însă nu îmi mai doream viața aceea alcoolică. Nu mai puteam rezista la nivelul de consum la care eram, obsesia fiind cea care ma conducea. Trăiam numai prin și pentru alcool. Orice zi începea și se termina cu alcool. Nu mai puteam să trăiesc așa: mințeam, ascundeam bani și alcool pe unde nici nu mai știam la un moment dat, nu reușeam să mai găsesc motivația de a mă ridica de acolo, doream să mor dar îmi era frică, etc.  

Să afli că nu ești tocmai cel care credeai, că se întamplă ca și tu să faci greșelile tale, să afli că nu ești mama, soția, femeia care credeai ca ești, nu face parte din planul tău. Îți zici, bine, sunt la terapie și am să aflu numai lucruri de încurajare și o să mă învețe cum să iasă totul așa cum văd eu lucrurile. Nu auzeam numai ce îmi plăcea mie.

Temele, disciplina și planul de bătaie mi s-au părut înfiorătoare și la orice temă pentru acasă, simțeam repulsie și indignare, deoarece defectele mele de caracter…nu existau, dacă mă întrebai pe mine. Ușor,ușor am înțeles că a-mi arunca temele într-un colț nu reprezenta decât negarea /refuzul de a afla și altă cale de a trăi. Cum să trăiesc fără alcool reprezenta o necunoscută pentru mine, dacă de la 30 de ani am început cu câte puțin,câte puțin.. și acum, uitându-mă în urmă, parcă nici nu realizam pe atunci necesitatea abstinenței, parcă o făceam pentru alții… soț, copil, mamă, prieteni.

La un moment dat, am realizat că anumite obiceiuri nesănătoase pe care le aveam pentru a fugi de emoții, se confundau într-un fel cu alcoolul. Dacă aveam temă de nu a face curățenie o săptămână, în scurt timp simțeam o furie, o neliniște asemănătoare cu stările pe care le aveam înainte de recădere. Furia aceea că nu poți să faci ceea ce dorești acum și nu altădată sau deloc. Fuga de emoții în curățenie, citit, duș, etc, nu făcea altceva decât să adauge frustare, nemulțumire, scăderea stimei de sine, învinuire, rușine, etc.

Grupul de support AA… nici nu știu cu ce să încep, cert este că am mers în paralel cu grupul și terapia, sau ele au mers cu mine și au avut grijă de mine. Am fost sprijinită și îndrumată, am primit ajutor legat de locul de muncă, căci nu mai aveam, am primit încurajările de care aveam nevoie, simpatia, empatia, am primit prieteni minunați, am primit încrederea că se poate. Am primit primii pași în abstinență și pentru prima oară în viață am simțit că pot. Îi port în sufletul meu, zi de zi pe acești minunați oameni. Îi îmbrățișez cu drag și respect de fiecare dată și mă bucur că drumul meu a ajuns să corespundă cu drumul lor.

Abstinența există și este așa de frumoasă încât nu vrei să-i mai dai drumul. Nu vrei să mai treci prin ceea ce ai trecut , să nu mai înoți în alcool și să te minți că totul este sub control, că tu nu ai nicio problemă și să găsești motive de consum din orice, bucurie sau necaz.

După un timp, au apărut și necazurile, căci norul roz al abstinenței s-a risipit și am avut nevoie de toate roadele muncii depuse, de tot ceea ce am învățat până atunci, de răbdare că lucrurile se vor așeza așa cum avem noi nevoie și nu așa cum credem noi că trebuie să fie. Aici am avut mult de furcă cu mine, căci nu înțelegeam de ce planul meu nu corespunde cu planul lui Dumnezeu. Însă, din momentul în care te predai  sau ai în sfârșit deschiderea că ceva trebuie să lași să  plece, viața ta este alta.

În momentele de tensiune apărute în viața noastră, de familie, de cuplu, am avut de înfruntat fricile , angoasele, visele , amintirile, resentimentele, tot ceea ce părea că este mai negru. După un timp am înțeles că ele veneau ca să pot trece la etapa următoare a vieții mele/noastre și să nu le duc în spate toată viața. 

Când am început să văd, să simt, să îmi doresc, să prind viață, am înțeles în sfârșit că suntem trei. Până atunci eram doar eu, cu nevoile mele, cu pretențiile mele, cu boala mea. Acum eram trei, eram la fel de răvășiți ca după război și la fel de străini precum cei care au trecut prin multe încercări. Da, și aici mi s-au dărâmat convingerile mele cum că modelul de mamă, soție, femeie ar fi fost cel pe care îl credeam .A urmat o perioadă în care, deși mă uitam în oglindă, nu eram sigură că recunosc acel om. Ochii transmiteau altceva, transmiteau compasiune și deja, nu mă mai uram, pur și simplu mă trezeam la viață. Din acest punct, am simțit că viața va fi altfel, va căpăta un contur în care am încredere și că pot avea grijă de mine, cu înțelegere, cu iubire, cu tot ceea ce îmi lipsise și astfel, îi pot iubi și pe ai mei dragi fără nicio barieră a minții.

Să devii alcoolic, să îți faci rău, să ajungi în spital de nenumărate ori, să bei chiar dacă îți este rău, să amesteci medicamentele cu alcoolul pentru ca apoi să ajungi în sfârșit la liniște, împăcare cu tine, cu cei dragi, să îți schimbi modul de viață și să încarci cu pozitiv gândirea ta de astăzi, apoi pentru toate acestea sunt recunoscatoare si nu pot să cred decât că Dumnezeu a ascultat ruga omului neputincios și a celor de lângă el.

Astăzi, îmi place să spun că viața mea miroase a abstinență, a îmbrăcat mantia frumuseții, iubirii, încrederii, pozitivului, dar pentru toate acestea nu uit în nicio zi că sunt alcoolică și cât de mult mi-am dorit să ajung în abstinență. 

Doamne ajută, să auzim numai de bine!

Anonim

Doamne şi acum îmi amintesc vorbele tatălui meu "Nu eşti decât o beţivă!", "N-ai făcut nimic până la vârsta asta", "Eşti cea mai mare dezamăgire din viaţa mea". Nu mă pot opri din plâns... cuvintele astea şi acum mă urmăresc şi ... probabil mă vor urmări toată viaţa.

Am 35 de ani şi nu mai beau alcool de 6 luni. Parcă ieri eram pe masa de operaţie...numai reţin decât frigul şi lumina puternică şi gândul..." Doamne ... unde am ajuns ... eu nu am vrut decât să beau un păhărel". 

Un păhărel care mi-a adus numai nenorociri. Trebuia să mă mărit de mult , dar din cauza prieteniei mele cu paharul, logodnicul meu de 10 ani a ales o altă variantă... mai trează. Trebuia să am o carieră destul de promiţătoare, tocmai de aceea am făcut psihologia şi am terminat printre primii, dar tot prietenia mea cu paharul mi-a ales viitorul - casnică ... mai mult timp pentru băut.

Acum, privind în urmă îmi dau seama că aveam în dicţionarul meu zilnic prea mulţi de "Trebuie" şi aveam nevoie doar de unul - trebuie să fiu fericită.

Ca să fiu fericită, acum ştiu că e necesar să fiu sănătoasă şi pentru asta e bine să nu mai beau.

Dumnezeu m-a scăpat de moarte de multe ori, iar într-o bună zi a făcut un miracol - atunci când am cunoscut AA-ul. Dacă la început nu l-am tratat cu seriozitate şi ca urmare am avut un an plin de beţii crunte, internări, decepţii, plânsete, căzături ...multe căzături. În noaptea în care m-am operat, lumina aceea care mi-a rămas întipărită în minte... era pentru mine "luminiţa de la capătul tunelului", speranţa mea...acela a fost momentul în care am decis cu tot sufletul că nu mai vreau să beau şi că vreau să trăiesc. Şi trăiesc şi am învăţat în astea 6 luni să mă bucur de fiecare lucru, de fiecare rază de soare, de cafeaua de dimineaţă , de zâmbetul oamenilor din jurul meu ...de viaţă.

E greu, simt uneori că am obosit. Mă mai cuprinde, uneori, disperarea că nu voi reuşi nimic fiind doar eu, că singurul meu "prieten" care îmi dădea curaj, care mă calma, care mă alina când plângeam, are acum interdicţie...dată chiar de mine.

Cu toate astea e ceva în mine, care nu mă lasă să renunţ. E ceva în mine care îmi zice că pot... că am încă timp şi că Dumnezeu mă iubeşte. Oare sunt mai puternică decât am crezut?

Încă nu ştiu, încă învăţ ... dar ce ştiu cu siguranţă este că sunt pe drumul cel bun şi cu oameni potriviţi.

Merg de 4 ori pe săptămâna la grup, încerc să-mi ţin mintea ocupată, cât mai mult timp cu şi despre AA, citesc cât pot de mult şi vorbesc zilnic la telefon cu oameni care sunt aproape de sufletul meu. Nu mă mai izolez, încerc să nu-mi mai fac scenarii şi încep să accept lucrurile aşa cum sunt... nu mai schimb eu pe nimeni şi nimic încerc doar să-mi schimb atitudinea. Nu mai sunt visătoarea de odinioară, care vroia să schimbe lumea... şi cum nu reuşea se pedepsea întorcându-se în permanenţă la pahar... acum mă lupt doar cu mine şi cu dorinţa mea de a bea. Lucrurile sunt aşa cum sunt... oamenii sunt diferiţi... dar în fiecare există o parte de bunătate, blândeţe şi iubire.

Dumnezeu mi-a dăruit incă o familie şi doar faptul că sunt în mijlocul lor mă ajută să înţeleg că viaţa asta nouă este minunată, că merită trăită ...şi că orice zi, oricât de rea ar fi, nu se compară cu o zi de băut.

Trăiesc doar azi...şi nu mă mai mă confrunt cu toate problemele mele deodată şi mai ales cred acum mai mult ca oricând în Dumnezeu. Îi văd puterea şi iubirea Lui în toate lucrurile, în tot ce mi se întâmplă, mie şi celor din jur.

Dumnezeu lucrează prin oameni şi datorită acestui lucru sunt ceea ce sunt astăzi... şi asta e doar începutul.

Acum ştiu că nu sunt "doar o beţivă"... sunt o alcoolică în recuperare şi accept acest lucru ca punct de plecare într-o nouă viaţă.

Cu recunoştinţă, Elena alcoolică

Era iar dimineaţă. Ceasul făcea „scandal” să mă trezesc. Primul gând pe care îl aveam – „Îmi este rău.” (nu-mi aduceam aminte pe la ce oră reuşeam să adorm după ce după-amiaza o petrecusem în faţa televizorului, bând ) – apoi realizam că trebuie să merg la serviciu. Dar îmi era prea rău. Si totuşi, trebuia, pentru că săptămână de săptămână sunam o dată sau de două ori şi spuneam că am o cădere de calciu şi nu ajung, sau gripă, sau criză de bilă, sau o durere de dinţi și altele şi altele... toate inventate, minciuni care se adunau şi se adunau şi ajungeau să atârne greu şi pentru a uita că am mai zis o minciună şi pentru că eram furioasă pe mine că iaraşi eram mahmură - beam. Aşa erau zilele – o luptă de a trece peste starea de mahmureală, de a ignora durerile de cap, ameţelile şi starea de rău general - şi asta până după-amiaza când ajungeam acasă să mă pot „drege” cu nişte tărie. În tinereţe nu-mi plăcea alcoolul, beam doar cu ocazia unor sărbători şi numai pentru a da noroc, plus că încă aveam în minte imaginea tatălui meu care atunci când consuma alcool îşi schimba comportamentul, devenea de nerecunoscut. 

Puţin după 30 de ani, am ajuns într-un colectiv unde se obişnuia să se bea în timpul serviciului şi se continua după orele de program. Atunci, din dorinţa de a mă integra în colectivul lor am început şi eu să beau. Şi am constatat că mă simţeam mai bine- stresul dispărea, deveneam mai sociabilă, mai sigură pe mine şi mi se părea mie mai apreciată şi acceptată de ei. Apoi, am început să-mi cumpăr de băut şi acasă. Mă gândeam că nu fac rău nimănui şi că până la urmă merit şi eu să mă relaxez după o zi de muncă. Cât de greşit era totul. Fără să-mi dau seama am ajuns să nu mai pot lăsa să treacă o zi fără să beau ceva, oricât de puţin. În ceaţa zilelor de atunci, am avut gândul să nu mai beau la serviciu şi astfel ceilalţi nu şi-au dat seama cât de mult se agravase consumul meu. Începuse perioada minciunilor. Dacă vreo colegă mă intreba dacă în week-end vreau să merg la un spectacol sau să ies în parc – o repezeam că am treabă –pleca nedumerită, nu inţelegea de ce mă supăram. La fel, dacă vreuna din verişoarele mele îmi spunea să trec pe la ei, să mai stăm de vorbă, refuzam. La aceea vreme, nici eu nu am înţeles ce mă făcea să refuz orice altă modalitate de a îmi petrece timpul liber înafară de a bea, ce forţă mă atrăgea la sticlele pitite în dulapul de acasă. Acum ştiu, era dependenţa mea de alcool. Nu ieşeam nicăieri, nu vorbeam cu nimeni, eram în permanenţă iritată şi nervoasă – pentru că singurul gând pe care îl aveam toată ziua era să ajung acasă ca să beau ceva. 

Să trec peste trăirile, emoţiile, problemele care îmi apăreau în viaţa de zi cu zi, să trec peste anxietatea, frica, indignarea, deprimarea, panica care puneau stăpânire pe mine şi pe care nu le mai suportam. Deja eram obişnuită să beau şi nu mai avea vreo importanţă ce se întâmpla, aveam langă mine perfidul amic - alcoolul. Consumul de alcool mi-a afectat relaţiile cu familia, cu prietenii, cu vecinii, serviciul. 

Ajunsesem să mă cert cu oricine din orice, să nu-mi convină nimic – eram într-un punct în care nu-mi mai puteam da seama de realitate. Mă enervam din orice, oamenii din jurul meu nu mai ştiau cum să se poarte cu mine şi nici eu nu mai reuşeam să-mi dau seama de comportamentul meu iraţional. Plus că nu mai ţineam cont de nimic, nu-mi mai păsa – doream să mor. La un moment dat am urmat un tratament pentru depresie şi nici măcar asta nu m-a oprit din a bea cu toate că doctorii îmi spuneau să nu consum alcool cu medicamentele. Nu conta. Eu ştiam mai bine, spuneam eu. E viaţa mea, fac ce vreau cu ea. Când starea mea s-a agravat, o prietenă m-a întrebat ce este cu mine şi cu un efort dat de suferinţa şi disperarea mea i-am spus adevărul despre consumul meu, despre lupta mea. Prin ea am descoperit Alcoolicii Anonimi şi doar aşa am reuşit să mă opresc din băut. Odată cu găsirea AA-ului a început o nouă etapă din viaţă. Una în care m-am regăsit şi în care am redescoperit ce inseamnă a trăi frumos, alături de oameni frumoşi. Au trecut de atunci ani şi lucrurile s-au schimbat mult în bine. Am început să lucrez programul, să merg la întruniri, să citesc literatura şi încet, încet am inţeles ce este alcoolismul. Sunt recunoscătoare pentru abstinenţa mea, pentru noua viaţă care s-a deschis înaintea mea. Ştiu că acolo sus cineva a avut grijă de mine să trec peste una dintre cele mai grele boli şi peste o perioadă dificilă din viaţa mea. Odată cu abstinenţa am câştigat şi pacea minţii, liniştea sufletului şi o mulţime de întâmplări şi trăiri care mă apăsau, acum s-au evaporat. Parcă vorbesc despre altcineva – să fie oare vorba despre mine - când mă gândesc la şirul de minciuni pe care îl spuneam, la însingurarea în care mă izolasem, la suferinţa care nu se mai termina, la zilele în care plângeam ore în şir, fără sfârşit? Ce diferenţă – într-adevăr, abstinenţa ne aduce o altă viaţă – cum se spune– murim într-o viaţă şi ne naştem în alta – renaştem din propria cenuşă.

Gabi

Ce caut eu aici?

16 Sep 2016 Scris de

 “Ce caut eu aici?... Cine sunt aceşti oameni care pretind că sunt părinţii mei?”

Iată întrebarea care m-a chinuit vreme de 40 ani.

Am crescut în familie de alcoolici, atât mama cât şi tata consumând alcool. La vremea copilăriei mele nu înţelegeam prea bine ce se întâmplă, doar ştiam că nu este bine şi, neprimid dragoste şi căldură m-am refugiat în cărţi. Citeam tot ce era pe înţelesul meu. Anii treceau, abuzurile fizice şi emoţionale creşteau în intensitate şi durată, apoi, odată cu adolescenţa au început şi cele de natură sexuală. A început să crescă în mine frica, neputinţa, ura. Nimic nu m-a ajutat după aceea: nici fuga de acasă la 18 ani, nici familia pe care am ales să mi-o fac (spunându-mi “asta va fi perfectă”), nici refugiul în muncă care a urmat divorţului.....nimic.

Epuizată şi secată de sentimente, am început să pun în practică ce m-a învăţat bunica când eram copil: să mă rog. Mă rugam cu atâta ardoare încât am început să simt că funcţionează, că mă pot elibera încet din acele lanţuri care mă strângeau, mă sufocau. Puteam în sfârşit... adică am putut să respir şi am început să trag aer în piept asemenea unui înecat; am început să pot privi în jurul meu, să văd oamenii. Aici a început de fapt viaţa mea, am început să simt!

Soarta mi-a scos în cale bărbatul de care m-am îndrăgostit; şi, cum spunea bunica “când te loveşte săptămâna chioară...”, am fost oarbă, am refuzat ani la rând să văd problema legată de consumul lui de alcool. Când situaţia a devenit disperată, - el a rămas fără loc de muncă şi a început să acumuleze datorii, chiar să mă fure pentru a-și procura drogul, - am început să caut ajutor. Aşa am cunoscut comunitatea AA şi Al-Anon, am înţeles această cruntă boală de familie, alcoolismul, am făcut programul de recuperare prin cei 12 paşi.

În Al-Anon am auzit pentru prima dată de codependenţă, am învăţat ce fel de boală este şi cum se raportează la viaţa mea. Am învăţat să accept neputinţa în ce priveşte alcoolul, să nu mai caut acceptul celor din afară, să nu mai simt frică, ruşine, vinovăţie...

Azi, privind în urmă realizez cât de furioasă am fost, de fapt, pe Dumnezeu pentru că lăsa să mi se întâmple toate acele lucruri şi pot spune că înţeleg într-o oarecare măsură ce caut eu în această familie, de ce am aceşti părinţi şi cine sunt ei. Ei sunt unealta evoluţiei mele, a creşterii spirituale ce mi-a fost hărăzită în această viaţă.

O poveste cu... M&M

16 Sep 2016 Scris de

 Orice poveste începe cu a fost odată…. a fost acum mulți ani, nici eu nu știu precis câţi, dar cu siguranţă mai mult de 10…..

Mi-am dat seama că soţul meu avea de atunci probleme cu alcoolul, fără să ştiu că este alcoolic. Mi-am dat seama de asta şi am înţeles când problema cu alcoolul îl făcea să cadă tot mai jos şi să ajungă la final la fundul sacului. Dar sacul nostru a fost, se pare, destul de lung de vreme ce a fost nevoie de mai mult de 10 ani de cădere în gol.

În acestă perioadă eu mă luptam din răsputeri să pot face faţă vieţii cu doi băieţi, cu serviciu, cu casa, cu lipsurile materiale şi mai ales cu comportamentul unui alcoolic, care cu timpul a devenit mai agresiv.

Eu am suferit mai multe depresii, tratate de doctori; am încercat de câteva ori să divorţez, dar de fiecare dată credeam în promisiunile lui de a limita consumul de alcool şi de a-şi schimba comportamentul. Eu îl credeam…..

În toţi aceşti ani de luptă cu alcoolul, am acceptat faptul că a câştigat bătălia, m-am declarat învinsă şi am început să particip la întalnirile grupului de support Al-Anon. Am început să mă simt mai bine, grupul era precum un balsam lecuitor al sufletului, dar din păcate nu am putut participa săptămânal.

Se întâmpla de multe ori să mă duc la grup fără ştirea soţului, acesta nu îmi dădea voie şi nu voia să recunoască că are probleme cu alcoolul….dar eu ştiam deja de alcoolism şi recunoşteam comportamentele de alcoolic.

Am încercat în numeroase rânduri să îl duc la centrul “Casa Albă” pentru a primi ajutor; a fost de câteva ori în toţi aceşti ani, dar după una – maxim două întâlniri o lua de la capăt cu consumul.

Eu, pot să spun că m-am rugat neîncetat, şi recunosc că cu aceeaşi intensitate şi, într-o zi Dumnezeu mi-a ascultat rugile, mi-a văzut lacrimile şi s-a întâmplat minunea: soţul meu s-a lăsat de băut. De un an şi jumătate, cu ajutorul grupului de support AA şi a programului de recuperare el a început altă viaţă.

Un basm are de obicei un final fericit dar… soţul meu este foarte bolnav, face tratament cu interferon deoarece băutul excesiv i-a afectat ficatul şi acum ne rugăm pentru sănătate.

Familia noastră acum este liniştită, fără consumul lui de alcool ne bucurăm cu toţii de recuperarea miraculoasă. Vedem şi apreciem efortul pe care l-a făcut şi îl face în continuare şi suntem alături de el.

Povestea a impresionat-o pe Felice Stewart – coordonator al unor programe de tratament din Statele Unite ale Americii, care a cerut acordul nostru să ducă povestea peste ocean şi să o facă cunoscută acolo – “minunea noastră” cum o numesc persoanele care ne cunosc.

Eu nu doar cred în miracole... Eu depind de ele!

“Mă bucur că existati şi că nu am băut azi !”.

Aceasta este o formulă cu care majoritatea participantilor încheie monologul pe o temă aleasă în cadrul şedinţelor AA. E un format standardizat, un fel de clişeu încetăţenit. O formulă pe care o folosesc şi eu. În faza timpurie a abstinenţei senine reprezintă de fapt recunoştinţa pe care o aducem celor care ne ajută să ne recunoaştem “condiţia umană” în care ne găsim. Ulterior, odată cu acceptarea mentală a neputinţei noastre în faţa alcoolului, se transformă într-o formă de salut care ne defineşte apartenenţa la un grup. Pentru că suntem parte din acea entitate la care am aderat. E un organism viu de care ne-am lipit şi care ne ajută să respirăm, să trăim, să ne creăm speranţe, să devenimi umani în sensul în care ne lipsea atât de mult şi, în primul rând, să ne vedem pe noi înşine. Extrapolând, această formă de susţinere o regăsim în orice alt sistem la care aderăm în scopul menţinerii abstinenţei. Poate fi biserica, poate fi un forum pe internet sau chiar o intâlnire cu un singur alt om cu care avem în comun acelaşi scop: găsirea si păstrarea abstinenţei senine.

Am făcut această introducere, cei drept uşor eseistica, pentru că vreau să vorbesc despre un subiect la care eu revin in permanenţă: abstinenţa senină. Am tot discutat la şedinţele AA, pe forum şi la alte întâlniri, despre diferenţa dintre abţinere şi abstinenţa senină. Am fost intrebat care a fost momentul în care am realizat trecerea dintr-o stare în alta. Şi pentru că nu vreau să sune ca un discurs la o conferinţă medicală mă voi raporta exact la propria mea experienţă cu scurte explicaţii ale momentelor pe care le-am descoperit ulterior.

Viaţa mea până la 35 de ani a fost doar o profundă  pre-contemplare privind dependenţa mea. Nu mă gândeam că ar trebui să mă schimb şi nici nu consideram că ar exista vreo problemă. Abia în jurul acestei vârste am intrat în faza de contemplare în care realizam că ar putea exista o problema dar pe care credeam că o pot ţine în frâu. Până atunci negam că aş avea vreo problemă cu alcoolul. Intuind totuşi că există ceva am început să caut informatii şi ajutor. Dar eram motivat doar de apariţia unei  conjuncturi legată de posibilitatea de a avansa ierarhic în carieră. Nu a fost nimic legat de recunoasterea alcoolismului ci doar de faptul că mi-am dat seama că nu puteam avansa în condiţiile în care consumam alcool. Acel moment îl definesc ca faza de abţinere voluntară impusă. A durat aproximativ 5 ani cu câteva alunecări sporadice. După aceşti cinci ani am renunţat să mă mai implic în acel sistem care îmi susţinea abţinerea. Concomitent cu lipsa acelei motivaţii, singura de fapt, a aparut şi recăderea. Consumul compulsiv şi consecinţele acestuia au apărut pe parcursul următorilor patru ani. Mă reîntorsesem în trecut,  având însă pusee de vină şi remuşcări mult mai dese. La începutul anului 2013, în urma unei stări depresive concretizată prin scăderea totală a stimei de sine, am ales, ca formă de auto-penitenţă extremă, să contactez un membru AA şi să solicit să particip la o întâlnire chiar în acea zi. Nu am vrut să ne întâlnim a doua zi sau în cursul săptămânii, ci  în ziua aceea, chiar dacă se întâmpla să fie într-o zi de duminică. Primele participări la grupurile AA le-am privit ca un experiment coercitiv. Mă gândeam că sunt acele sficiuiri de bici pe care le merit pentru că am ajuns aici. Ducând în extrem  penitenţa, mi-am impus să particip la cât mai multe grupuri AA.  Intrasem în faza în care apăruse acea formă de abstinenţă motivată de recunoaşterea propriei boli. Mă regăseam în povestea multor alcoolici şi încercam să îmi găsesc “calea”. Îmi era extrem de greu să găsesc  “trăirea spirituală” de care vorbeau unii şi încă mă uitam cu o anumită rezervă la ei. Nu mă convingeau  discuţile cu privire la credinţă şi religie. Simţeam o stare de discomfort şi scepticism determinată de anumite tendinţe de catehizare a subiectului. Chiar o tentă de prozelitism. Încă ego-ul meu vanitos trăia în stare latentă în mine. Dar am continuat să experimentez. Am ajuns astfel într-un grup AA în care am descoperit cu groază că alcoolismul distruge vieţi în totalitate. Erau, în majoritatea lor, oameni fără adăpost, fără o sursă de venit, pe care ulterior i-am văzut cerşind sau dormind încă pe străzi. Am aflat ulterior că erau sub tutela unei asociaţii şi că participând în cadrul acelui program primeau în fiecare zi o porţie de mâncare. Pentru unii acesta era motivul primordial pentru care se aflau acolo. Reacţia mea în urma participării la acel grup a fost devastatoare şi acum pot spune total gresită. În loc să conştientizez unde se poate ajunge, am privit acea situaţie cu superioritate şi aroganţă. Mi-am spus ”Nu, locul meu nu este aici! Eu nu sunt ca ei, eu am o familie, am o afacere, aduc plus-valoare vieţii mele şi a celor care îmi alcătuiesc familia. Nu am ce căuta aici.” Îmi conştientizasem boala, ştiam unde sunt şi am spus că pot de unul singur să merg mai departe. Ego-ul meu înfăşurat în snobism, doct şi cosmopolit, nu accepta să se desfăşoare într-un asemenea mediu. Am luat decizia să nu mai merg la nici un grup. Am reuşit să-mi păstrez abstinenţa timpurie ( pentru că încă nu ajunsesem la o abstinenţă senină) timp de încă 2 luni. În acest interval de timp, Mircea, cel cu care m-am întâlnit şi am mers prima oară la grup, m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Prima oară i-am raspuns la telefon şi i-am spus ca e ok. A doua oara nici nu i-am mai raspuns. Mă enerva că trebuie să-i justific cumva lipsa mea de la grupuri. Mircea, văzând că nu vreau să vorbesc, nu a mai insistat. Acum nu pot decât să-i mulţumesc lui  Mircea şi să-l rog să-mi scuze aroganţele.

A urmat recăderea. Profundă. Cu consumuri excesive şi planificate. Mă ascundeam însă de soţie şi prieteni care credeau că sunt abstinent şi consumam alcool pe ascuns. Plecam câte 2-3 zile singur şi mă îmbătam până nu mai puteam sta în picioare. Mă trezeam dimineaţa cu zgârieturi şi lovituri pe faţă şi corp şi nu îmi aduceam aminte nici măcar în ce loc căzusem. Într-o noapte, fiind într-o locaţie undeva în M-ţii Apuseni, unde oamenii îşi lasă caii pe timp de vară în aer liber, iar câinii comunităţii transhumează satul atraşi de mirosul de mâncare, mă apucasem să dresez un câine. Stăteam în patru labe lângă el şi îi arătam cum se face culcat. S-a uitat la mine ceva timp şi văzând că nu găseşte ceva de mâncare a plecat. Nu am renunţat şi am trecut la un cal ce îşi păştea noaptea cu lună lângă cabană. După câteva încercări de a-l face să mă asculte, s-a scuturat şi în grabă în care a dat să plece m-a călcat cu copita pe picior. Dimineaţă, când m-am trezit din somn dar nu şi din beţie,  în momentul în care m-am descălţat, pentru că adormisem complet echipat, am simţit o durere infernală la picior şi am văzut că nu mai aveam unghia de la degetul mare.

Această recădere a ţinut vreo 3 luni. Până în 7 septembrie 2013, când în urma unei beţii prelungite de două zile, cu un sevraj de noapte urât, cu insomnii, tremurături şi vomă am hotărât că nu mai pot să beau. Trebuie să fac ceva. L-am sunat pe un prieten, alcoolic abstinent de 5 ani, care reuşise doar prin credinţă să renunţe la consum şi l-am rugat să ne întâlnim. A ştiut de ce. M-a invitat la el în grădina casei la un ceai. Acolo i-am povestit despre ultimele luni din viaţa mea, despre experienţa cu AA-ul şi l-am rugat să-mi spună cum a găsit el acel “declic spiritual” care l-a determinat să renunţe. Mi-a spus că nu a venit dintr-o dată ci în urma unor experienţe spirituale multiple. Dar el avea aceea credinţă în Dumnezeu care mie îmi lipsea. Mi-am dat seama că nu voi putea ajunge pe calea pe care reuşise el. După vreo cinci zile am plecat împreună la Cluj să am o discuţie cu un preot în care el avea încredere şi despre care se spunea că avea har. Înainte de confesiune am încercat să intru în acea stare spirituală pe care o căutam. Nu am reuşit. Am stat de vorbă cu preotul. Nu m-a convins nimic din acea discuţie. Am ieşit din biserică şi i-am spus prietenului meu că eu mai rămân la Cluj că vreau să mai merg undeva. L-am sunat pe Mircea şi i-am spus că vreau să revin la grupul AA. Fiind într-o vineri mi-a spus că este grup într-o anumită locaţie. M-am dus cu speranţa că este ultimul loc unde pot să găsesc ceva care să mă ajute. La terminarea şedinţei, într-o rugăciune de grup, se obişnuieşte să se spună “Tatăl nostru”, îmbrăţişându-ne în cerc, unul de umerii celuilalt. Atunci am simţit pentru prima oară forţa unei rugăciuni. Parcă toată lumea se ruga pentru mine. Eu eram cel care cerşeam un semn divin iar acea rugăciune se înălţa din piepturile tuturor spusă pentru mine. Am fost profund tulburat şi în drum către casă mă gândeam că poate aceea a fost “trăirea spirituală” pe care o așteptam. Mai spre seară i-am rememorat soţiei emoţia pe care am trăit-o în timpul rugăciunii.  I-am povestit şi faptul că şedinţa AA începe cu rugăciunea de seninătate care este atât de profundă şi puternică prin însăşi lipsa elementelor caracteristice unei religii. Este universală. Am vrut să i-o spun. Am putut să-i recit din memorie primul vers: “ Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba… Curaj să….”. În acel moment, gâtul mi s-a uscat complet şi parcă cineva îmi apăsa esofagul nelăsând să mai iasă niciun sunet. Mă durea pieptul de puterea cu care încercam să urlu rugăciunea dar nu se auzea niciun cuvânt. Am încercat să mă calmez şi să reiau rugăciunea dar nu puteam spune mai mult de trei, patru cuvinte şi mă blocam. Mi-am prins tâmplele cu mâna dreaptă şi un plâns devastator mi-a scuturat tot trupul. Soţia mi-a cuprins capul în braţe trăgându-mi-l la pieptul ei şi am plâns împreună. Acela a fost momentul suprem. Momentul în care mi-am realizat nimicnicia şi insignifianţa fiinţei mele în faţa lui Dumnezeu. Aceea a fost trăirea mea spirituală. Din acel moment s-a născut seninătatea mea. Mi-am realizat neputinţa în faţa alcoolului şi s-a prăbuşit total orice luptă pe care o dădeam cu acesta. Nu mai trebuia să lupt. Am caştigat prin renunţarea totală la luptă. Pentru mine nu mai exista. Am realizat că abstinenţa senină apare doar atunci când nu mai există nicio luptă între tine şi alcool. Nu mai apare niciun gând care să graviteze în jurul alcoolui. Nu mai există acea conexiune neuronală care te face să te gândeşti că ai consuma ceva. Nu mai există noţiunea de “dorinţă alcoolică”, indiferent de cantitatea, calitatea sau cuantumul acesteia. E vid. Nu pot spune că această experienţă m-a făcut să fiu mai credincios. Încă mă lupt cu raţiunile mele în ceea ce priveşte religia ca mod de control şi manipulare.

Sunt încă adeptul la “a trăi” sub impulsul emoţional, la a nu cenzura nimic din stările, emoţiile şi trăirile la care suntem martori sau beneficiari. Acestea sunt stări complementare acestei seninătăţi. Ele ne definesc ca persoane şi ne încadrează în mediul în care ne simţim cel mai bine. Nu poţi fi mai uman înfrânând tocmai trăsăturile şi caracteristicile umane. Putem acţiona acolo unde excesul produce durere, discomfort sau nesiguranţă.

Apartenenţa nostră la un grup AA, la o comunitate pe forum sau la orice altă formă de asociere în scop terapeutic este benefică şi obligatorie. Ea ne mentine perspectiva şi ne aduce aminte ce suntem de fapt. O trăire spirituală nu iţi menţine starea de abstinenţă senină ci o face să o percepi. Menţinerea abstinenţei se poate face doar raportându-ne permanent la propria noastră condiţie umană.

Gata de zbor

04 Sep 2016 Scris de

Așadar adio, stimabile!

Sunt momente în viață când îți vine să renunți la ceva, nu știi că trebuie să renunți sau ți se cere să renunți!

Dar cum știi oare că a venit momentul? Unde e limita aceea foarte fină care se pierde între a persevera în ignoranță și a renunța pur și simplu? E ciudat, anormal, să îți dorești, să îți placă ”ceva” atât de mult, deși nu este potrivit și nu e deloc bine pentru tine și nu reușești să înțelegi de ce?...dar tu vrei cu tot dinadinsul, chiar cu disperare să păstrezi acel ”ceva”,  acel ”bine”.

Ajungi chiar să fii controlat de frustrări și din dorința de a avea acea stare, să faci lucruri grave, să îți provoci dureri de neimaginat. Disperarea te cuprinde, te-a cuprins deja și nici nu ți-ai dat seama cum și când s-a întâmplat, și te face fără să îți dorești, sau mai grav, fără să realizezi că te comporți altfel?  Fiecare mișcare este un nou pas greșit, un pas mic , dar care te îndepărtează și mai mult de realitate....Care realitate? Cea în care te manifești prin răbufniri și acuzații de tot felul, majoritatea fiind nefondate dar care te face să te victimizezi și care, paradoxal te face să te simți bine? Nebunie? Nuu! Ești bolnavă!

Este cazul să găsesc un moment de luciditate să înțeleg că trebuie să renunț de tot și pentru totdeauna. Singura metodă pentru mine de a redeveni om din ”chestia” în care m-am transformat, e să renunț fără regrete, să înțeleg de ce o fac și astfel să o pot lua de la capăt. Necunoscutul acestei decizii mă înfioară, e un sentiment nou, îmi trezește noi frici dar constructive, am nevoie de curaj ( și nu puțin) să mă arunc din nou în necunoscutul nou de acum. Oricum ar fi, trebuie să gândesc lucid, să o fac personal cât timp simt eu că merită și nu cât timp mi se spune! Limitele fiind atât de fine, iar câteodată  atât de ușor ignorate.

Deci, stimate respectabil ai uitat în desăvârșirea artei tale de a mă transforma în zombie, un lucru esențial: Eu am de acum un aliat de nădejde pe care coincidență sau nu, chiar tu mi l-ai scos pe tapet mai evident decât doreai tu, și care nu a ezitat nici un bob zabavă să îmi sară în ajutor atunci când l-am chemat dintr-o demult uitare într-o târzie disperare, pe însuși  Dumnezeu. Nici nu știam cât de dragă îi eram lui Dumnezeu în ignoranța și nebunia datorată sincerei prietenii cu tine. Ai anulat tot ceea ce reprezenta Ioana și ai făcut o glumă din mine, ai măturat peste tot cu mine, și offf, cât de ușor puteai să faci asta cu mine ! și te lăsam să faci asta! Trebuie să recunosc că în cazul relației cu tine, totul ține de respect – eu te țin la respect, îți respect puterea, tu nu te apropii de mine, te las în pace, tu faci la fel (de ai fi om te-aș bate de te-ai kăka pe tine), te dau la o parte, trădează-le altora speranțele și visele, pe mine nu mă mai interesează, ești istorie de acum, voi citi doar povești cu și despre tine. Tu pe calea ta, eu pe a mea, prietenește nu vom mai da mâna niciodată!

Am stat ceva vreme uitându-mă la foaia albă, rece și imaculată care îmi trimitea provocări (hai încearcă) dar...ce să îți spun? să-ți reproșez, să strig la tine, să te cert, să scot la iveală ce am eu mai bun sau ce am eu mai rău în mine? Asta ai vrea, așa-i? Dar... sunt resentimente pe care față de tine și față de restul lumii nu le mai vreau, încă lucrez la asta. De ce? Pentru că am realizat de fapt, că resentimentul este rădăcina principală a tuturor durerilor, resentimentele sunt sentimente perfide, viclene, sunt mici, atât de mici, încât e ușor să le treci cu vederea, tinzi să le minimizezi și astfel rămân un puternic combustibil pentru văpaia greșelilor și motivul din spatele celor mai multe lucruri care nu merg bine în viața noastră.

Am învățat în timp să mă cenzurez, să îmi controlez emoțiile să nu îmi mai arăt slăbiciunile să îmi cresc autocontrolul până la a obține reacțiile așa-zis normale, emoțiile fiindu-mi deseori confundate și etichetate drept slăbiciuni iar sensibilitatea o boală fără leac tipică femeilor slabe, și... aici ți-ai făcut tu apariția stimabile prieten, m-ai manevrat cu toate fețele posibile, iar eu am rămas cu aceea de la teatru : un ochi plânge și altul râde... mai des plângea decât râdea... trist, foatre trist...

Poate că e o urmă de egoism în mărturisirile pe care le fac – de ce?... Eliberarea mea poate însemna împovărarea celora cărora le împărtășesc gândurile mele. Ar exista ”scăparea”, ștergi totul cu burete, revii la starea dinainte, închizi orice cale de comunicare pentru că nu te mai interesează sau pentru că așa este mai simplu! Ce treabă aveți voi cu gândurile mele? Nu cred că există răspuns bun sau potrivit decât ”dacă”? Or tocmai de asta e vorba! Nu este egoismul acela rău, este egoismul de acum, e recuperare, evoluție din tot ce am făcut, gândit și aplicat greșit până acum.

Probabil că acum m-aș plictisi de acel stil de viață monotonă, cu obiceiuri proaste, aceeași vecini și oameni blazați, cu privirea în pamânt cu aceleași veșnice probleme (starea vremii, pensii și salarii mici, scumpirea gazului când vine frigul și a ouălor înainte de Paști).

Nu mai e loc de vinovăție, nici de întrebări indiscrete, apăsătoare sau de răspunsuri silite, dar total inutile .

E vorba de libertate , seninătate, acceptare, iertare,  dar care lipseau, uitate  fiind, cel mai probabil  acea stare o  numeam pe nedrept – singurătate sau însingurare.

Iar glasul tău mieros, perfid de șarpe constrictor pe dinafară și veninos pe dinăuntru, nu va mai avea rezonanță în timpanele mele și nu mă va mai găsi cu garda lăsată jos, iar în loc să tânjesc după un strop din otrava ta care mi-a creat dependență, mai dura puțin și eram imună, mă concentrez doar asupra mea, cu antrenament, voință și răbdare ( și puțină încăpățânare), trăiesc clipa, nu mai evadez din prezent,  rapid cu ajutorul tău binevoitor, tu, care te-ai hrănit nesătul cu sufletul meu, vreau să simt acum o altă stare de bine care pune stapânire pe mine, acea pace cu mine care elimină îndoielile și inutilitatea expresiilor ”dacă” și ”poate”.

Trăiesc în prezent, dacă îmi vine să râd o fac pur și simplu, e super fain și culmea gratis, dacă în schimb dau la șoricei, adică îmi dau lacrimile, văd izvorul lor din sufletul meu sensibil, iar faptul că pot plânge înseamnă că vibrez la ceva, simt, o arăt și trăiesc – nu e o slăbiciune!

Un citat anonim spune: ”Bucură-te de acest moment pentru că acest moment este viața ta”. Mi-a plăcut însă m-am gândit imediat: ce fac atunci cu trecutul și viitorul? Am simplificat pentru mine astfel: trecutul și viitorul sunt ca și apa: dacă stai prea mult sub apă, riști să te sufoci, dacă începi să te sufoci intri în panică și te cuprinde teama așadar total inutile aceste temeri!

Iar dacă există 50% șanse ca ceva să mergă prost și 50 % șanse ca ceva să mergă bine, atunci nu are rost să te îngrijorezi!

O formulă simplă: DOAR PENTRU AZI!

DOAR PENTRU 24 ORE!

Deci: ADIO! Tu pleci, eu rămân!

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)