Citim ce am scris despre Noi Înșine...

Doamne, nu mă nimici / Lasă-mi peste trup lumina!

“Mă bucur că existati şi că nu am băut azi !”.

Aceasta este o formulă cu care majoritatea participantilor încheie monologul pe o temă aleasă în cadrul şedinţelor AA. E un format standardizat, un fel de clişeu încetăţenit. O formulă pe care o folosesc şi eu. În faza timpurie a abstinenţei senine reprezintă de fapt recunoştinţa pe care o aducem celor care ne ajută să ne recunoaştem “condiţia umană” în care ne găsim. Ulterior, odată cu acceptarea mentală a neputinţei noastre în faţa alcoolului, se transformă într-o formă de salut care ne defineşte apartenenţa la un grup. Pentru că suntem parte din acea entitate la care am aderat. E un organism viu de care ne-am lipit şi care ne ajută să respirăm, să trăim, să ne creăm speranţe, să devenimi umani în sensul în care ne lipsea atât de mult şi, în primul rând, să ne vedem pe noi înşine. Extrapolând, această formă de susţinere o regăsim în orice alt sistem la care aderăm în scopul menţinerii abstinenţei. Poate fi biserica, poate fi un forum pe internet sau chiar o intâlnire cu un singur alt om cu care avem în comun acelaşi scop: găsirea si păstrarea abstinenţei senine.

Am făcut această introducere, cei drept uşor eseistica, pentru că vreau să vorbesc despre un subiect la care eu revin in permanenţă: abstinenţa senină. Am tot discutat la şedinţele AA, pe forum şi la alte întâlniri, despre diferenţa dintre abţinere şi abstinenţa senină. Am fost intrebat care a fost momentul în care am realizat trecerea dintr-o stare în alta. Şi pentru că nu vreau să sune ca un discurs la o conferinţă medicală mă voi raporta exact la propria mea experienţă cu scurte explicaţii ale momentelor pe care le-am descoperit ulterior.

Viaţa mea până la 35 de ani a fost doar o profundă  pre-contemplare privind dependenţa mea. Nu mă gândeam că ar trebui să mă schimb şi nici nu consideram că ar exista vreo problemă. Abia în jurul acestei vârste am intrat în faza de contemplare în care realizam că ar putea exista o problema dar pe care credeam că o pot ţine în frâu. Până atunci negam că aş avea vreo problemă cu alcoolul. Intuind totuşi că există ceva am început să caut informatii şi ajutor. Dar eram motivat doar de apariţia unei  conjuncturi legată de posibilitatea de a avansa ierarhic în carieră. Nu a fost nimic legat de recunoasterea alcoolismului ci doar de faptul că mi-am dat seama că nu puteam avansa în condiţiile în care consumam alcool. Acel moment îl definesc ca faza de abţinere voluntară impusă. A durat aproximativ 5 ani cu câteva alunecări sporadice. După aceşti cinci ani am renunţat să mă mai implic în acel sistem care îmi susţinea abţinerea. Concomitent cu lipsa acelei motivaţii, singura de fapt, a aparut şi recăderea. Consumul compulsiv şi consecinţele acestuia au apărut pe parcursul următorilor patru ani. Mă reîntorsesem în trecut,  având însă pusee de vină şi remuşcări mult mai dese. La începutul anului 2013, în urma unei stări depresive concretizată prin scăderea totală a stimei de sine, am ales, ca formă de auto-penitenţă extremă, să contactez un membru AA şi să solicit să particip la o întâlnire chiar în acea zi. Nu am vrut să ne întâlnim a doua zi sau în cursul săptămânii, ci  în ziua aceea, chiar dacă se întâmpla să fie într-o zi de duminică. Primele participări la grupurile AA le-am privit ca un experiment coercitiv. Mă gândeam că sunt acele sficiuiri de bici pe care le merit pentru că am ajuns aici. Ducând în extrem  penitenţa, mi-am impus să particip la cât mai multe grupuri AA.  Intrasem în faza în care apăruse acea formă de abstinenţă motivată de recunoaşterea propriei boli. Mă regăseam în povestea multor alcoolici şi încercam să îmi găsesc “calea”. Îmi era extrem de greu să găsesc  “trăirea spirituală” de care vorbeau unii şi încă mă uitam cu o anumită rezervă la ei. Nu mă convingeau  discuţile cu privire la credinţă şi religie. Simţeam o stare de discomfort şi scepticism determinată de anumite tendinţe de catehizare a subiectului. Chiar o tentă de prozelitism. Încă ego-ul meu vanitos trăia în stare latentă în mine. Dar am continuat să experimentez. Am ajuns astfel într-un grup AA în care am descoperit cu groază că alcoolismul distruge vieţi în totalitate. Erau, în majoritatea lor, oameni fără adăpost, fără o sursă de venit, pe care ulterior i-am văzut cerşind sau dormind încă pe străzi. Am aflat ulterior că erau sub tutela unei asociaţii şi că participând în cadrul acelui program primeau în fiecare zi o porţie de mâncare. Pentru unii acesta era motivul primordial pentru care se aflau acolo. Reacţia mea în urma participării la acel grup a fost devastatoare şi acum pot spune total gresită. În loc să conştientizez unde se poate ajunge, am privit acea situaţie cu superioritate şi aroganţă. Mi-am spus ”Nu, locul meu nu este aici! Eu nu sunt ca ei, eu am o familie, am o afacere, aduc plus-valoare vieţii mele şi a celor care îmi alcătuiesc familia. Nu am ce căuta aici.” Îmi conştientizasem boala, ştiam unde sunt şi am spus că pot de unul singur să merg mai departe. Ego-ul meu înfăşurat în snobism, doct şi cosmopolit, nu accepta să se desfăşoare într-un asemenea mediu. Am luat decizia să nu mai merg la nici un grup. Am reuşit să-mi păstrez abstinenţa timpurie ( pentru că încă nu ajunsesem la o abstinenţă senină) timp de încă 2 luni. În acest interval de timp, Mircea, cel cu care m-am întâlnit şi am mers prima oară la grup, m-a sunat să mă întrebe ce mai fac. Prima oară i-am raspuns la telefon şi i-am spus ca e ok. A doua oara nici nu i-am mai raspuns. Mă enerva că trebuie să-i justific cumva lipsa mea de la grupuri. Mircea, văzând că nu vreau să vorbesc, nu a mai insistat. Acum nu pot decât să-i mulţumesc lui  Mircea şi să-l rog să-mi scuze aroganţele.

A urmat recăderea. Profundă. Cu consumuri excesive şi planificate. Mă ascundeam însă de soţie şi prieteni care credeau că sunt abstinent şi consumam alcool pe ascuns. Plecam câte 2-3 zile singur şi mă îmbătam până nu mai puteam sta în picioare. Mă trezeam dimineaţa cu zgârieturi şi lovituri pe faţă şi corp şi nu îmi aduceam aminte nici măcar în ce loc căzusem. Într-o noapte, fiind într-o locaţie undeva în M-ţii Apuseni, unde oamenii îşi lasă caii pe timp de vară în aer liber, iar câinii comunităţii transhumează satul atraşi de mirosul de mâncare, mă apucasem să dresez un câine. Stăteam în patru labe lângă el şi îi arătam cum se face culcat. S-a uitat la mine ceva timp şi văzând că nu găseşte ceva de mâncare a plecat. Nu am renunţat şi am trecut la un cal ce îşi păştea noaptea cu lună lângă cabană. După câteva încercări de a-l face să mă asculte, s-a scuturat şi în grabă în care a dat să plece m-a călcat cu copita pe picior. Dimineaţă, când m-am trezit din somn dar nu şi din beţie,  în momentul în care m-am descălţat, pentru că adormisem complet echipat, am simţit o durere infernală la picior şi am văzut că nu mai aveam unghia de la degetul mare.

Această recădere a ţinut vreo 3 luni. Până în 7 septembrie 2013, când în urma unei beţii prelungite de două zile, cu un sevraj de noapte urât, cu insomnii, tremurături şi vomă am hotărât că nu mai pot să beau. Trebuie să fac ceva. L-am sunat pe un prieten, alcoolic abstinent de 5 ani, care reuşise doar prin credinţă să renunţe la consum şi l-am rugat să ne întâlnim. A ştiut de ce. M-a invitat la el în grădina casei la un ceai. Acolo i-am povestit despre ultimele luni din viaţa mea, despre experienţa cu AA-ul şi l-am rugat să-mi spună cum a găsit el acel “declic spiritual” care l-a determinat să renunţe. Mi-a spus că nu a venit dintr-o dată ci în urma unor experienţe spirituale multiple. Dar el avea aceea credinţă în Dumnezeu care mie îmi lipsea. Mi-am dat seama că nu voi putea ajunge pe calea pe care reuşise el. După vreo cinci zile am plecat împreună la Cluj să am o discuţie cu un preot în care el avea încredere şi despre care se spunea că avea har. Înainte de confesiune am încercat să intru în acea stare spirituală pe care o căutam. Nu am reuşit. Am stat de vorbă cu preotul. Nu m-a convins nimic din acea discuţie. Am ieşit din biserică şi i-am spus prietenului meu că eu mai rămân la Cluj că vreau să mai merg undeva. L-am sunat pe Mircea şi i-am spus că vreau să revin la grupul AA. Fiind într-o vineri mi-a spus că este grup într-o anumită locaţie. M-am dus cu speranţa că este ultimul loc unde pot să găsesc ceva care să mă ajute. La terminarea şedinţei, într-o rugăciune de grup, se obişnuieşte să se spună “Tatăl nostru”, îmbrăţişându-ne în cerc, unul de umerii celuilalt. Atunci am simţit pentru prima oară forţa unei rugăciuni. Parcă toată lumea se ruga pentru mine. Eu eram cel care cerşeam un semn divin iar acea rugăciune se înălţa din piepturile tuturor spusă pentru mine. Am fost profund tulburat şi în drum către casă mă gândeam că poate aceea a fost “trăirea spirituală” pe care o așteptam. Mai spre seară i-am rememorat soţiei emoţia pe care am trăit-o în timpul rugăciunii.  I-am povestit şi faptul că şedinţa AA începe cu rugăciunea de seninătate care este atât de profundă şi puternică prin însăşi lipsa elementelor caracteristice unei religii. Este universală. Am vrut să i-o spun. Am putut să-i recit din memorie primul vers: “ Doamne, dă-mi seninătatea să accept ceea ce nu pot schimba… Curaj să….”. În acel moment, gâtul mi s-a uscat complet şi parcă cineva îmi apăsa esofagul nelăsând să mai iasă niciun sunet. Mă durea pieptul de puterea cu care încercam să urlu rugăciunea dar nu se auzea niciun cuvânt. Am încercat să mă calmez şi să reiau rugăciunea dar nu puteam spune mai mult de trei, patru cuvinte şi mă blocam. Mi-am prins tâmplele cu mâna dreaptă şi un plâns devastator mi-a scuturat tot trupul. Soţia mi-a cuprins capul în braţe trăgându-mi-l la pieptul ei şi am plâns împreună. Acela a fost momentul suprem. Momentul în care mi-am realizat nimicnicia şi insignifianţa fiinţei mele în faţa lui Dumnezeu. Aceea a fost trăirea mea spirituală. Din acel moment s-a născut seninătatea mea. Mi-am realizat neputinţa în faţa alcoolului şi s-a prăbuşit total orice luptă pe care o dădeam cu acesta. Nu mai trebuia să lupt. Am caştigat prin renunţarea totală la luptă. Pentru mine nu mai exista. Am realizat că abstinenţa senină apare doar atunci când nu mai există nicio luptă între tine şi alcool. Nu mai apare niciun gând care să graviteze în jurul alcoolui. Nu mai există acea conexiune neuronală care te face să te gândeşti că ai consuma ceva. Nu mai există noţiunea de “dorinţă alcoolică”, indiferent de cantitatea, calitatea sau cuantumul acesteia. E vid. Nu pot spune că această experienţă m-a făcut să fiu mai credincios. Încă mă lupt cu raţiunile mele în ceea ce priveşte religia ca mod de control şi manipulare.

Sunt încă adeptul la “a trăi” sub impulsul emoţional, la a nu cenzura nimic din stările, emoţiile şi trăirile la care suntem martori sau beneficiari. Acestea sunt stări complementare acestei seninătăţi. Ele ne definesc ca persoane şi ne încadrează în mediul în care ne simţim cel mai bine. Nu poţi fi mai uman înfrânând tocmai trăsăturile şi caracteristicile umane. Putem acţiona acolo unde excesul produce durere, discomfort sau nesiguranţă.

Apartenenţa nostră la un grup AA, la o comunitate pe forum sau la orice altă formă de asociere în scop terapeutic este benefică şi obligatorie. Ea ne mentine perspectiva şi ne aduce aminte ce suntem de fapt. O trăire spirituală nu iţi menţine starea de abstinenţă senină ci o face să o percepi. Menţinerea abstinenţei se poate face doar raportându-ne permanent la propria noastră condiţie umană.

Ultima modificare Miercuri, 07 Septembrie 2016 22:28
Evaluaţi acest articol
(7 voturi)
Mai multe din această categorie: « Gata de zbor O poveste cu... M&M »

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)