Citim ce am scris despre Noi Înșine...

Omul care a înfruntat frica

"A petrecut 18 ani fugind, apoi a descoperit că nu trebuia să fugă. A intrat în rândurile AA în Detroit" 

Timp de 18 ani, de la vârsta de 21 de ani, frica mi-a condus viaţa. Pe la 30 de ani, am descoperit că alcoolul dizolvă teama – pentru scurt timp. În final, m-am ales cu 2 probleme în loc de una; teama şi alcoolul.

Provin dintr-o familie bună. Cred că sociologii i-ar încadra pe ai mei la categoria “peste clasa mijlocie”. La 21 de ani, trăisem în străinătate timp de 6 ani, vorbeam fluent 3 limbi şi eram student de 2 ani.O scădere în averea familiei m-a obligat să muncesc de la 20 de ani. Am intrat în lumea afacerilor convins că succesul mi se va aşterne în faţă. Am fost educat să cred aceasta, iar în perioada adolescenţei am văzut ce înseamnă să depui efort şi imaginaţie pentru a câștiga bani. Din câte îmi amintesc, eram complet lipsit de temeri anormale.

Vacanţele şcolare sau cele de la muncă însemnau “călătorii” pentru mine – şi am călătorit cu entuziasm. În primul an după facultate, am avut întâlniri fără sfârşit, nenumărate seri de dans, baluri şi petreceri.

Brusc, toate acestea s-au schimbat. Am intrat într-o cumplită depresie. Trei luni am zăcut. Încă trei luni de scurte perioade de mişcare prin casă – iar în rest, patul. Vizitele prietenilor mei, când erau mai lungi de un sfert de oră, erau epuizante. Controlul medical efectuat într-unul din cele mai bune spitale n-a relevant nimic. Am auzit pentru prima dată o expresie pe care am ajuns să o detest: “Organic, nu este nimic anormal. ”Psihiatria m-ar fi putut ajuta, dar psihiatrii nu ajunseseră încă în Vestul Mijlociu.

A venit primavera. Am ieşit la prima mea plimbare. La jumătatea străzii am încercat să iau colţul. Frica mi-a îngheţat paşii, dar m-am întors brusc spre casă şi frica paralizantă a dispărut. Acesta a fost începutul unei serii nesfârşite de astfel de experienţe. I-am spus medicului familiei – un om înţelegător care şi-a petrecut ore în şir încercând să mă ajute - despre această experienţă.

Mi-a spus că era absolut necesar să mă plimb pe toată strada chiar cu preţul agoniei mentale. Când mi-am fixat un punct în spatele casei, unde puteam ajunge tăind-o prin grădina unui prieten, am fost copleşit de dorinţa de a mă întoarce acasă, dar mi-am continuat drumul. Probabil doar câţiva cititori ai acestor poveşti vor fi în stare, din propria experienţă, să înţeleagă bucuria şi împlinirea ce mi-au rămas după ce am sfârşit această aparent simplă misiune.

Detaliile lungului drum de întoarcere la lucrurile familiare – prima plimbare scurtă cu maşina, achiziţionarea unei biciclete uzate ce mi-a permis să-mi lărgesc orizontul îngust al vieţii, prima excursie spre centrul oraşului – nu voi insista asupra lor. Mi-am luat o slujbă uşoară, cu jumătate de normă, vânzând tipărituri pentru un mic tipograf din cartier. Aceasta a lărgit scopul activităţilor mele. Un an mai târziu, am fost în stare să-mi cumpăr un automobil şi să-mi iau un serviciu mai bun la un tipograf din centru.

Din acest serviciu şi din următorul am fost concediat cu amabilitate. Pur şi simplu, n-am avut tupeul să “vând pielea ursului din pădure”. 

M-am reorientat spre domeniul imobiliar. Aproape în acelaşi timp, am descoperit că acele cocteiluri de după amiază şi tăriile băute seară eliberau multe din tensiunile zilei. Această plăcută combinaţie între muncă grea şi alcool a ţinut vreo cinci ani. Binenţeles, eu cel de acum i-am luat locul celui din trecut – dar despre aceasta, mai încolo. 

Toate acestea s-au schimbat când am împlinit 30 de ani. Părinţii mei au murit, amândoi în acelaşi an, lăsându-mă fără sprijin, oarecum imatur, singur. M-am mutat într-un bloc de nefamilişti. Oamenii aceştia beau cu toţii sâmbăta seara şi se distrau. Modul meu de a bea a devenit foarte diferit de al lor.

Aveam dureri de cap enervante, mai ales la ceafă. Tăria le alunga. În final, am descoperit că alcoolul era un medicament bun. M-am alăturat petrecerilor lor de sâmbătă seară şi m-am distrat şi eu. Dar am şi stat treaz după ce ei se culcau, bând singur în pat. Părerea mea despre băut a suferit o schimbare majoră. Băutura a devenit pe de o parte un sprijin, iar pe de alta, un mijloc de evadare. 

Următorii nouă ani au fost cei ai Recesiunii, atât naţionale, cât şi personale. Cu îndrăzneala născută din disperare şi stârnită de alcool, m-am căsătorit cu o tânăra iubitoare. Căsnicia noastră a durat 4 ani. De fapt, 3 din cei 4 ani, au fost un infern pentru soţia mea, fiindcă a trebuit să privească cum omul pe care l-a iubit se distrugea moral, mental şi financiar. Naşterea băieţelului nu a făcut nimic în privinţa opririi spiralei descendente. Când într-un final, a luat copilul şi a plecat, m-am închis în casă şi am stat beat timp de 1 luna.

Următorii 2 ani au fost doar un lung proces de cufundare în tot mai puţin lucru şi mai multă băutură. Am ajuns fără casă, serviciu, bani şi fără o direcție, găzduit de un prieten apropiat a cărui familie era placată din oraş. Aveam 18 sau 19 zile de stat în casa lui şi mă bântuia gândul îngrozitor: unde o să mă duc când se întoarce familia lui? 

Când ziua întoarcerii lor s-a apropiat şi gândul sinuciderii părea singurul răspuns posibil, m-am oprit din băut, m-am dus în camera lui Ralph într-o seară şi i-am spus adevărul. Era un om cu posibilităţi materiale şi putea face ceea ce atâţia alţi oameni nu puteau face în asemenea situaţie. Mi-ar fi putut da 50 de dolari şi să-mi spună că s-ar cuveni să mă adun şi să încep o viaţă nouă. 

I-am mulţumit lui Dumnezeu în următorii 16 ani că tocmai asta n-a făcut! În schimb, s-a îmbrăcat, m-a scos în oraş, mi-a dat 3-4 pahare de tărie şi apoi m-a băgat în pat.

În ziua următoare m-a prezentat unui cuplu care, deşi nici unul din ei nu era alcoolic, îl cunoşteau pe Dr. Bob şi erau dispuşi să mă ducă în Akron, unde să mă dea în grija lui. Singura condiţie pe care mi-au pus-o a fost că trebuia să mă decid singur. Ce decizie? Alegerea era limitată. Să mă duc în nord, în ţinutul pădurilor de pin şi să mă împuşc, sau să merg în sud, în slaba speranţa că o mână de străini ar putea să mă ajute în privinţa băutului? Ei bine, sinuciderea era o chestiune de ultima instanţă şi încă nu-mi încercasem ultima speranţă. 

Deci, am fost dus în Akron în ziua următoare, de aceşti buni samariteni, şi dat pe mâna lui Dr. Bob şi a micului grup din Akron. Aici, cât timp am stat într-un pat de spital, oameni cu ochi limpezi, feţe radioase şi priviri ce inspirau încredere şi un scop clar, veneau să mă vadă și să-mi spună propriile poveşti. Unele dintre acestea erau greu de crezut, dar nu aveam nevoie de o minte nemaipomenită că să pricep că ei aveau ceva ce mi-ar fi fost de folos. 

Cum puteam avea asta? Era simplu, mi-au spus, şi au iceput să-mi explice, în propriul limbaj, programul de recuperare şi viaţă de fiecare zi, pe care astăzi îl cunoaştem ca “Cei 12 Paşi AA”. 

Dr. Bob a stăruit îndelung asupa faptului că rugăciunile i-au ajutat mereu şi mereu din nevoie copleşitoare, obsedantă, de a bea. El a fost cel care m-a convins, deoarece credinţa lui era atât de reală – anume că o Putere Superioară mie însumi mă poate ajuta în criza vieţii mele şi că modul de comunicare cu această Putere era simpla rugăciune. Erau vorbele aspre, elevate ale unui yankeu educat atunci când vorbea despre Dumnezeu şi rugăciune. Dacă el şi aceşti oameni pot să o facă, atunci şi eu pot să o fac.

Când am ieşit din spital, am fost invitat să locuiesc cu Dr. Bob şi iubita lui soţie, Anne. Am fost cuprins brusc şi incontrolabil de vechea şi paralizantă mea teamă. Spitalul părea atât de sigur! Acum eram într-o casă străină, într-un oraş străin, iar teama mă crispa.

M-am închis în camera mea, care a început să se învârtă cu mine. Panica, confuzia şi haosul domneau asupra mea. În afara acestui vârtej, doar două gânduri coerente ieşeau la suprafaţă: unu - băutul însemna lipsa unui adăpost şi moartea; doi – nu m-aş mai putea elibera de sub presiunea fricii întorcându-mă acasă, care era mai demult soluţia acestei probleme, deoarece nu mai aveam o casă. În fine, şi nu voi şti niciodată cât de târziu se făcuse, un gând clar m-a cuprins; încearcă să te rogi! N-ai ce pierde, şi poate Dumnezeu te va ajută să te hotărăşti. Nemaiavând către cine să mă îndrept, am vrut să-I acord această şansă, cu toate că mă îndoiam serios. Am căzut în genunchi pentru prima oară în 30 de ani. Rugăciunea pe care am spus-o era simplă. Am început cam aşa: “Doamne, vreme de 18 ani n-am fost în stare să rezolv această problemă. Te rog, lasă-mă să mă întorc către Ţine”. 

De îndată, o senzaţie de pace profundă a coborât asupra mea, deopotrivă cu sentimentul că sunt copleşit de o putere tăcută. M-am întins în pat şi am dormit că un copil. O oră mai târziu m-am trezit într-o lume nouă. 

 

Ultima modificare Luni, 11 Ianuarie 2016 22:41
Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Postare articole

Pentru a adăuga un articol trebuie să te loghezi aici

Dacă dorești să te implici și nu ai cont... inscrie-te aici

Stai in legatura cu noi

Inscri-te aici si primesti in casuta ta de mail articole din revista noastra! Bucura-te de abstinenta cu Noi Insine. Nu vom folosi si nu vom furniza adresa ta de mail sau numele si nu vom trimite mai mult de 2-3 emailuri lunar.

Preambulul A.A.

logo-aa  Alcoolicii Anonimi sunt o comunitate de bărbaţi şi femei care îşi împărtaşesc experienţa, puterea şi speranţa, cu scopul de a-şi rezolva problema comună şi de a-i ajuta şi pe alţii să se însănătoşească de pe urma alcoolismului. Singura cerinţă pentru participare ca membru este dorinţa de a înceta băutul. AA-ul nu percepe nici cotizaţii, nici taxe de înscriere, ne finanţăm prin contribuţiile noastre. AA nu se afiliază nici unei secte, nici unei formaţiuni religioase sau politice, nici unei organizaţii sau instituţii; ei nu doresc să se angajeze în nici o controversă; nu sprijină şi nu contestă nici o cauză. Scopul nostru primordial este acela de a rămâne abstinenţi şi de a-i ajuta pe alţi alcoolici să ajungă la abstinenţă.(Copyright © The AA Grapevine, Inc. Reprodus cu permisiune)